Colindatul sau uratul pe la case constituie un obicei stravechi, precrestin, dar care, in timp, a ajuns sa faca buna casa cu crestinismul.
Cântecele respective atrag norocul sau binecuvântarea asupra oamenilor si gospodariilor, pentru tot anul care urmeaza. In vechime, colindele erau „specializate“ (de preot, de pastor, de fata mare etc.).
O categorie importanta de colinde este strict legata de Craciunul bisericesc, evocând inchinarea magilor („Viflaimul“ sau „Vicleimul“ – stâlcire a numelui Betleem) sau panica si viclenia lui Irod („Irozii“), culminând cu taierea pruncilor (cei 14.000, pe care Biserica ii pomeneste pe 29 decembrie). Scenariile sunt simple, cuceritoare prin naivitatea lor.
Cam in acelasi timp, flacaii umbla cu „Capra“ (sau „Turca“, „Brezaia“) ori cu „Ursul“, in cete pestrite si galagioase (un obicei pagân zice chiar ca astfel de colindatori „glumeti“ ar fi parasiti vreme de sase saptamâni de ingerul lor pazitor), iar copiii merg cu „Steaua“, ale carei cântece sunt de obicei de origine culta. „Plugusorul“ si „Sorcova“ sunt legate de innoirea anului, neavând nici o legatura cu ciclul religios al Craciunului. Din pacate, toate par a fi pe cale de disparitie. In mediul rural, putine sate mai pastreaza aceste obiceiuri, considerate de generatiile mai tinere „taranesti“, departe de hiturile mtv-iste sau maneliste. La oras, se practica rar, de regula de copiii din cartier care-si iau vecinii la colindat la mica intelegere cu parintii.
De asemenea, sunt si grupuri razlete – formate din pomanagiii de intersectii de pe timpul verii – care, schimbând samponul cu câteva versuri din „Trei pastori“, compromit iremediabil colindatul, transformându-l intr-o forma de cersit.
Si totusi, exista institutii unde colindatul se face profesionist: scoli, gradinite, facultati, sub indrumarea unor instructori si profesori care incearca sa pastreze aceste frumoase traditii.
