Potrivit unei legende, denumirea de Calopar se trage de la o expresie: „ca la par“. Acum sute de ani, acolo unde este astazi centrul localitatii s-ar fi aflat un par batrân, in jurul caruia, in zilele de sarbatoare, se incingeau horele satului. De aici s-ar fi nascut expresia „hora ca la par“. In timp, localitatea si-a luat numele mai intâi de Calapar, apoi de Calopar.
Prima atestare documentara dateaza din anul 1804, când pe teritoriul actualei comune Calopar se intindea mosia grecului Serdariu. Pe proprietatea acestuia traiau aproximativ zece familii, ce locuiau in bordeie, construite in padure, de teama invaziilor turcesti. Intentionând sa dezvolte un sat pe proprietatea sa, a convins alte zece familii, ce lucrau pe mosia Schitului Segarcea, sa se mute aici. Impreuna cu localnicii, a infiintat un sat si s-a invoit cu locuitorii pentru a-i munci pamântul.
In vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), pe la 1864, mosia lui Serdariu a fost luata si, cu ea, au fost improprietariti 86 de locuitori.
Cu timpul, comuna s-a extins, ajungând sa numere la inceputul secolului al XX-lea cinci sate: Calopar, Dâlga, Salcuta, Panaghia si Bâzdâna, cu o populatie de 2.491 de locuitori. Astazi, doar patru sate au ramas in componenta comunei Calopar: Panaghia, Salcuta, Belcin si Bâzdâna.
Asa cum apreciaza prof. Victoria Soare, directoarea Scolii din Panaghia, intr-un studiu inchinat asezarii, batrânii satului au avut un respect deosebit pentru „cuvântul dat“. Conform zicalei: „Pe unde iti iese cuvântul, iti iese sufletul“, aranjamentele matrimoniale, imprumuturile banesti sau orice alt fel de relatii nu se faceau cu acte, ci prin cuvântul dat.
Casatoriile se faceau dupa lungi cercetari si cu „catatori“ de o parte si de alta. „Era cercetata cu precadere «partea sanatatii». Daca se descoperea ca cineva «a dosit ceva» (boala TBC sau epilepsie), logodna se strica chiar daca fusese efectuat «schimbul de bunuri»“, spune in articolul sau Victoria Soare.
La Calopar, nunta e si astazi „cercetata si catata“
Asa cum cere traditia româneasca, dupa logodna, care se facea la casa miresei, urma ziua nuntii. Mireasa era luata cu nunta si dusa la casa mirelui. Cu acest prilej, se ridica in curtea miresei o prajina destul de groasa si mai inalta, in vârful caruia se urca bradul de nunta. Nunta nu parasea curtea miresei pâna când un flacau nu reusea sa coboare bradul. Rudele si prietenii erau invitati la nunta de vineri seara, cu câte o ceasca de tuica dintr-un urcior anume impodobit.
Nunta incepea de sâmbata seara, când „cumnatul de mâna“ si mireasa, cu taraful de lautari, mergeau si „pofteau“ fetele si flacaii care aveau sa o insoteasca a doua zi la „caratul“ apei pe la diferite fântâni in sat. Acest obicei, prezent cu deosebire in zona Olteniei, reprezinta simbolul „genezei“, fecunditatea, femeia fiind elementul natural prin care se nasc si se continua generatiile.
La casa mirelui, in cântec de lautari – se barbiereste mirele – semnul trecerii la „barbatie“. Urmeaza „invelitul miresei“, când nasa asaza beteala, voalul si coronita miresei. O data terminate aceste ritualuri, se oficiaza cununia civila la primarie. Daca primarul celebra casatoria fara esarfa tricolora, spune studiul Victoriei Soare, actul era nul. La biserica are loc cununia religioasa. Apoi, desigur, petrecerea…
(Sursa documentarii – Pagini de monografie scrise de prof. Victoria Soare, directoarea Scolii din Panaghia)
