A venit la redactie, cerând ajutorul. Câteva minute nu a fost in stare sa ingaime o vorba: era prea emotionata, prea rusinata de gestul ei. Nu-i place sa ceara, a marturisit. Nimic, nici macar un colt de pâine. Dar de data aceasta rabdarea, suferinta i-au ajuns la os. Toate necazurile unei vieti de 17 ani s-au strâns in sufletul ei si au rabufnit. Trebuia sa ceara. Mila, afectiune, cât de putina. Altfel nu se putea…
Abandonata la nastere
S-a nascut in Craiova. Asa scrie pe certificatul de nastere: mama – Matei Rovita, tatal – Nae Florica. Nici unul nu a fost lânga ea insa când a deschis ochii: o lasasera in maternitate, sa se descurce asistentele cu ea. A stat saptamâni la rând in salonul de „abandonati“, indopata cu un biberon trecut din mâna in mâna, schimbata de scutece doar când i se oparea pielea si urletele de durere deveneau insuportabile. Dupa câteva zile in care cea care i-a dat viata a fost trecuta la categoria „fugita din spital“, pruncul a ajuns la unul dintre leaganele din Craiova. Alte asistente, alte mâini straine care sa-i linisteasca somnul agitat. De la cea care a zamislit-o insa nici un semn.
Au urmat ani de pribegie. Ileana era alt copil orfan, lasat in grija statului. Primul leagan s-a schimbat cu altul, apoi cu centre de plasament fara numar. Intr-unul dintre ele – nu stie care – a invatat primii pasi, a silabisit primele cuvinte. In celalalt a invatat sa scrie si sa citeasca. A impartit bucatica de pâine cu zeci de „frati“ si „surori“, a imbracat, când i-a venit rândul, hainele lor. Si in fiecare dintre ele a asteptat un chip prietenos, doua brate calde care sa o smulga dintr-o lume in care fusese abandonata pe nedrept. In zadar. Ileana era un copil orfan care, ca alte sute, mii, avea sa traiasca departe de dragostea unei familii. Trebuia sa accepte aceasta realitate. Si a facut-o.
Si-a cunoscut sora in orfelinat
S-a maturizat inainte de vreme, necunoscând bucuriile unei copilarii fericite, lipsite de griji. A invatat sa rabde, sa nu mai plânga, sa nu ceara nimic nimanui. Si mai ales sa nu vorbeasca, sa-si ascunda in fata strainilor toate dorurile si durerile. O singura persoana a acceptat in preajma sa – pe Maria, sora mai mare cu doi ani si descoperita intr-unul dintre centrele de plasament. Abandonata ca si ea, fetita urmase acelasi drum intortocheat si trist al „caselor de copii“. Intâlnirea – chiar daca asistata doar de niste educatoare fara nume – a fost emotionanta: fetele aveau acelasi sânge, purtau pe umeri acelasi destin nefericit. Au inteles atunci ca numai impreuna puteau rezista. Din clipa aceea nu s-au mai despartit. „Ne-au dus peste tot: la CP 2, in Craiovita, apoi la camin la Segarcea, dup-aia la CP 10…“, enumera Ileana „casele“ in care si-a petrecut cea mai mare parte din viata alaturi de sora ei. „A fost bine, nu pot sa ma plâng. Am avut mâncare, haine, ne-am spalat, am avut unde sa dormim. Acum doi ani insa ne-au despartit. Maria a ramas aici, facuse 18 ani, iar pe mine m-au trimis la Constanta. Am plâns, m-am rugat de ei, degeaba. Cica eu trebuia sa stau acolo unde era mama… Se maritase cu unu’ din Eforie, mi-au zis asistentii sociali, si legea spunea ca eu trebuie sa merg acolo unde e ea…“.
Trimisa cu de-a sila la „mama“
Pentru Ileana a inceput alt cosmar. Despartirea de Maria – singura ei ruda – era de neacceptat. Mutata cu de-a sila intr-un centru din Constanta, fata a fost nevoita sa indure câteva saptamâni de chin. Ba câteva zile a fost trimisa chiar „in familie“, pentru un experiment de „reintegrare“.
„Atunci am cunoscut-o pe mama… O femeie care nici nu a clipit când m-a vazut. Dupa doua saptamâni m-a trimis inapoi, la orfelinat…“, isi aminteste Ileana prima si ultima intâlnire cu cea care i-a dat viata.
Copila s-a intors la centru, dar nu pentru mult timp. Era hotarâta sa se impotriveasca oricarei legi, indiferent de urmari. A fugit din camin si cu primul tren s-a intors in Craiova, la Maria. „M-au dus la Clubul Copiii Strazii, apoi in alt centru. Dar mi s-a spus de la inceput ca tot la Constanta am sa ajung. Am incercat sa ma angajez. Maria lucra deja la o spalatorie auto, asa ca m-a luat si pe mine. Patronul nu a vrut insa sa ma tina prea mult. Eram minora si ii era frica sa nu ia vreo amenda“.
Câteva luni, Ileana a luat iar la rând centrele de plasament din Craiova. Iar in final, asa cum i se spusese, a fost dusa din nou la Constanta. „Acum o luna am fugit din nou. Nu am sa stau! Nu am ce cauta acolo! Aici, in Craiova, m-am nascut si am crescut, aici e sora mea! Ce sa fac in Constanta? Nu cunosc pe nimeni acolo! Nu pot sa traiesc intr-un loc strain! Destul ca am umblat toata viata din casa in casa!“, isi destainuie Ileana in cele din urma durerea.
„Nu vreau sa-mi bat joc de mine!“
De vreo zece zile – de când a plecat de la Centrul de primire in regim de urgenta – Ileana doarme in scara unui bloc. „Cu Cristina, Gabi, Florin – niste aurolaci“, povesteste aproape plângând. „Mâncam ce apucam, ne acoperim toti cu o plapuma pe care ne-a dat-o un om ce sta acolo. Azi-noapte m-am trezit inghetata – o trasesera ceilalti de pe mine si asa am stat pâna dimineata. Nu mai am unde sa ma spal… unde sa stau si eu ca lumea. Maria nu poate sa ma tina – are salariul foarte mic, ea doarme intr-o masina de la spalatorie, pentru ca nu are cu ce sa plateasca o chirie. Din ce câstiga imi mai ia câte ceva de imbracat, imi mai da sa manânc. Dar mai mult nu poate…“. Sa mai incerce sa stea la un centru de plasament din Craiova e periculos: stie ca in cele din urma va fi trimisa din nou la Constanta. Si asta nu vrea sa accepte sub nici un chip. Oricât i-ar fi de greu, oricât ar rabda de foame ori de frig, departe de Maria nu vrea sa mai plece. La fel de mult insa o inspaimânta si posibilitatea de a sta in strada. Speriata, lipsita de orice speranta, ascunzându-si rusinea in palme, Ileana cere ajutor:
„Nu vreau sa ajung in strada, ca altii. Nu am tras aurolac pâna acum si nici nu vreau s-o fac. Nu fur. Pot sa muncesc, sunt harnica, sunt puternica, nu mi-e teama de munca. Dar nu vreau sa dorm in canale. Nici sa-mi bat joc de mine. Mi-a zis un barbat ca imi da el unde sa stau, imi da haine, mâncare, da’ sa ma culc cu el. Nici nu ma gândesc! Nu vreau sa fiu ca altele… Iar la Constanta nu pot sa ma duc. Tanti – aia care m-a facut, ca nu pot sa-i zic mama – nu vrea sa stie de mine. Asa ca n-am ce cauta acolo… Vreau sa stau in Craiova, aproape de sora mea. Dar am nevoie de ajutor, doar un an, doi, pâna fac 18 ani si pot sa ma angajez. La Directia Copilului nu pot sa ma duc – legea ii obliga sa ma trimita din nou. Atunci pe mine, copil orfan, cine ma poate ajuta?…“.
Legea nu are suflet!
Situatia Ilenei Nae este binecunoscuta Directiei pentru Protectia Copilului Dolj. Asa cum declara Cornel Baloiu, purtator de cuvânt in cadrul institutiei, legea este insa foarte clara. „In cadrul anchetei sociale efectuate fiecarui copil abandonat se fac nenumarate evaluari, se contacteaza familia, se incearca o reintegrare a copilului in cadrul familial. Chiar daca acesta nu se intoarce la parinti, legea obliga directiile judetene sa repartizeze copiii in centrele de plasament de pe raza judetelor unde domiciliaza parintii. Asa s-a intâmplat si cu Ileana Nae, a carei mama locuieste in prezent in judetul Constanta. S-a incercat o reintegrare in familie. A esuat. Dar fata trebuie sa ramâna intr-un centru din judetul Constanta. Cunoastem situatia, problemele ei de adaptare. Am trimis-o de doua ori acolo si tot de doua ori a fugit. Dar nu avem ce face si ea ar trebui sa realizeze asta: legea trebuie respectata!“, a declarat Cornel Baloiu, purtator de cuvânt in cadrul Directiei pentru Protectia Copilului Dolj.
