17.8 C
Craiova
joi, 28 martie, 2024
Știri de ultima orăLocalUn olog isi doreste sa mearga

Un olog isi doreste sa mearga

Este infirm din nastere. Singura lui sansa este un transplant de maduva. Pentru aceasta interventie chirurgicala, Marian Ungureanu din Breasta cauta un sponsor. De mai bine de 13 ani!


„Datoria mea este sa caut sponsor pentru operatie“, spune Marian, târându-se pe lânga peretele casei. Coboara cu greu cele trei trepte. De acolo, puse la indemâna sa le apuce usor, cârjele il duc mai departe prin curte. „Altceva nu am de facut. Nu pot sa muncesc, dar nici nu pot sa stau sa accept o viata intreaga de handicapat. Incerc. De 13 ani, numai asta fac: visez o dimineata in care sa ma trezesc sanatos, intreg, sa ma sau jos din pat si sa alerg intr-un suflet sa nu intârzii la serviciu!“.


Zece operatii pâna la sapte ani


Marian Ungureanu merge in cârje de când se stie. S-a nascut infirm. Cât a fost prunc, nimeni nu si-a dat seama ca avea probleme de sanatate. Cum a implinit vârsta sa stea in sezut sau sa plece singurel prin casa, picioarele nu l-au ascultat. Atunci a inteles maica-sa ca baiatul ei e bolnav.


„Tetrapareza spastica – au spus doctorii“, povesteste Marian. „De la trei ani am inceput tratamentele, luând spitalele la rând. Pâna la sapte – opt ani facusem deja zece operatii la picioare, dar nu au dat nici un rezultat, in afara de faptul ca mi le-au indreptat“.


Chiar daca nu l-au ajutat sa mearga, interventiile chirurgicale din anii copilariei i-au dat lui Marian sansa sa se ridice in picioare. A fost singura lui reusita: sa nu se mai târasca in coate si genunchi, ci sa sa stea drept, ca orice copil normal. Cu diferenta ca pe el nu-l sustineau doua membre sanatoase, ci doua cârje de fier. A trebuit sa le accepte, desi le-a urât din prima clipa. Erau singurul lui sprijin, singurele calauze care sa-l poarte prin viata.


Adolescenta nu i-a fost usoara lui Marian, cum nu i-a fost nici copilaria. Avea handicap de gradul unu, asa ca nu a urmat nici un an de scoala, desi retardul mintal – intâlnit de regula in cazurile de tetrapareza – la el era aproape inexistent. Cu toate acestea, nu se putea deplasa la scoala laolalta cu alti copii. Nu a invatat sa citeasca, nici sa socoteasca. Nu a iesit la joaca, multumindu-se sa priveasca printre ulucile gardului distractia altora. Rareori a iesit din curte si numai sub supravegherea mamei, când nu era la munca. Iar din Breasta – locul in care s-a nascut – a plecat numai pentru inca o „vizita“ chinuitoare la spital.


„Ma duceam cu mama, singur nu ma descurcam pe autobuze si prin oras. Niciodata nu-mi placea. Daca alti copii de la tara se bucurau sa plece la oras, sa se plimbe, pentru mine era un chin. Toti se uitau la mine cu mila, eram un handicapat, un olog. De fiecare data, abia asteptam sa ma intorc acasa, la surorile mele, la oamenii pe care ii stiam, la locurile cu care eram invatat si care ma acceptau asa cum eram“. Opintindu-se in cârje, Marian se lasa pe bancuta de sub nuc. Schimonosit de durere si de efort, chipul isi recapata cu greutate relaxarea. Acolo, in racoarea si linistea curtii parintesti, s-a simtit mereu bine, in siguranta. De acolo si-a adunat curajul de a spera.


Cerseste un vis de 13 ani


Acum 13 ani, Marian Ungureanu a decis ca viata lui trebuie sa se schimbe. Nu mai putea accepta o existenta stearpa, lipsita de bucurie, lipsita de viitor. S-a gândit mult, a plâns si mai mult, a intrebat-o pe maica-sa, confidenta si protectoarea sa. Medicii din Bucuresti ii spusesera ca un transplant de maduva era singura lui sansa. Nopti fara sir a ramas treaz, muncit de gândul unei vieti noi. Nu prea stia el cum si ce trebuia sa faca, dar de un lucru era sigur: trebuia s-o schimbe.


„Intr-o dimineata am plecat la Craiova. Singur, am iesit din curte sprijinit in cârje, am luat cursa si am mers in oras. Iar acolo am cutreierat strazile. Am batut la usi despre care habar nu aveam ce ascund in spatele lor. Am intrat la directori, la sefi, patroni, am vorbit cu ei. Le-am spus care este problema mea. Nu le-am cersit, nu m-am apucat sa bocesc, cerând pomana. Dar le-am spus ca am nevoie de ajutor si ca altfel nu stiu cum sa procedez“, a spus Marian.


Sponsorizare, acesta era cuvântul cu care Marian incerca sa-i induplece pe cei carora le cerea ajutorul. In acesta fel, i se parea ca nu primeste pomana nimanui. Mai mult, binefacatorii aveau la rândul lor de câstigat de pe urma unor astfel de fapte.


Nu i s-a inchis nici o usa in nas, nimeni nu l-a refuzat. Ba chiar a primit asigurari ca totul se va rezolva, ca vor avea ei – sponsorii – grija sa faca operatia. Au trecut insa 13 ani. Marian Ungureanu are acum 34 de ani. A obosit, a imbatrânit. Dar pleaca si acum la Craiova. Cutreiera aceleasi strazi, bate la aceleasi usi de unde a iesit de nenumarate ori plin de sperante.


„Promisiuni, toti imi fac numai promisiuni. Dar atât. Mi-am deschis un cont in banca. De câte ori vorbesc cu cineva, imi spune sa stau linistit, ca a doua zi voi avea banii. Când verific… nimic! Ma intorc… Si de fiecare data retraiesc aceeasi poveste, de parca as fi intr-un film“.


De trei ori pe saptamâna, Marian Ungureanu parcurge acelasi drum Breasta – Craiova. A devenit deja cunoscut – „e ala care cerseste pentru ca e bolnav“, zice lumea. Dar lui nu-i pasa. Saptamâna de saptamâna o ia de la capat, cu forte noi. Speranta nu si-o pierde – este singura care il tine in viata.


„Voi face operatia. Nu stiu când, dar o voi face. Trebuie sa traiesc altfel. Mama a imbatrânit, eu sunt singurul care trebuie s-o ajute. Pot sa indur orice, pot sa merg si sute de kilometri pe jos. Numai pentru a fi intreg, normal!“.


Apel umanitar


Pentru cititorii care vor sa il ajute pe Marian Ungureanu din Breasta sa isi implineasca visul, publicam numarul sau de cont, deschis la FINANSBANK: RO28FNNB000802298573R001, si numarul acestuia de telefon: 0251/455.177.

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS