Luna aceasta, Adi a implinit sapte ani. Nimeni nu i-ar da insa mai mult de doi: copilul sufera de nanism hipofizar. E pitic.
Doua camere, despartite de-o tinda. Intr-una, câteva haine de bune, asezate frumos intr-un dulap primit de pomana. In cealalta, o soba pe care odihneste intr-o cana de pamânt un muc de lumânare stins devreme, sa nu se consume. Sute de muste zac lipite pe-o fâsie de plastic ce atârna in locul becului. Un goblen prost infatisând un inger cu porumbei pe perete si, sub el, doua paturi tari, rupte, de paie. Asta este toata averea familiei Sandoi, strânsa cu grija, in opt ani de casnicie. Iar intre toate, sta asezata cu dragoste comoara cea mai de pret: Adrian, rod al dragostei lui Georgel pentru sotia lui, Gina.
Are sapte ani, dar arata de doi
Cu picioarele strânse la gura si ferit de plapuma mare, albastra, aproape ca nici nu se vede. Iar daca se ridica in piciorusele firave – la fel: un prichindel subtire, din care numai ochii sclipesc jucausi precum argintul viu. Sa aiba trei, patru anisori – ar zice oricine il vede pentru prima data. Si s-ar insela. Pentru ca Adrian Florin Sandoi este baiat mare: are sapte ani batuti pe muchie chiar luna asta. Este insa pitic. Asa cum l-au diagnosticat medicii din Craiova si Bucuresti, sufera de nanism hipofizar.
„Nu stiu de la ce s-a intâmplat… ca suntem aproape de combinat, ca nu am fost eu in regula… De la nastere am avut probleme“, povesteste Gina, urmarind atenta gângania de om. „Sarcina a fost grea, eram saraci, ca n-aveam dupa ce bea apa. Am stat o vreme la un cumnat, care ne-a dat afara. Mâncam ce apucam, munceam… L-am facut la sapte luni si am stat cu el inca doua pâna a prins in greutate si am putut sa-l aduc acasa. Am luat-o de la lingura cu barbatu’: n-aveam usa, nici geamuri, dormeam pe jos. Nu stiu ce copil ar fi fost sanatos in conditiile astea…“.
„Muncim, traim pentru el!“
Cu toate acestea, timp de doi ani Adi nu a dat nici un semn ca nu ar fi un copil ca toti ceilalti. Vioi, vesnic neobosit, a prins sa alerge de-a busilea de cum i-au dat drumul din brate. Acum vreo cinci ani insa, parintii au observat ca baiatul era un pic altfel: nu mai crestea. Bolnav nu era, mânca la fel de mult ca oricare altul de vârsta lui. Nu plângea si nu-l durea nimic. Dar intre copiii ulitei, el ramasese mic-mic, cât un pitic.
„Atunci am inceput sa umblam pe la doctori. Cu bani imprumutati, cu ce mai câstigam muncind in sat, am plecat la spital la Craiova. Analize peste analize, pe care le-au trimis chiar la Bucuresti, sa fie confirmate. Diagnosticul a fost nanism hipofizar. Adica, ne-au spus doctorii, Adi nu mai creste, e pitic. O dereglare hormonala sau asa ceva, ziceau, i-a blocat cresterea la vârsta de doi ani“.
Disperarea parintilor n-a avut masura. Un singur copil aveau, erau prea saraci sa se mai gândeasca la altul. Sa-l dea la orfelinat nu se punea insa problema: era al lor, nascut din dragoste. Dar daca soarta a vrut sa nu le dea un ajutor de nadejde pentru anii batrânetii, trebuia sa se impace cu asta. L-au pastrat deci pe Adi. Mai mult decât atât, dragostea si grija pentru el au crescut cu fiecare zi, in toti cei cinci ani de când au aflat cumplitul adevar.
„Muncim pentru el, traim pentru el. Daca nu am sti câti ani are si ca ar trebui sa fie mai inalt, nici nu am sti ca are vreo problema. E din cale-afara de nazdravan, alearga de colo-colo fara astâmpar, ca abia ne tinem dupa el. Si e istet foc: stie tot ce misca, orice il intrebi! Nici nu stiu ce m-as face fara el…“, spune Gina, luându-si ghemotocul in brate.
Poate un miracol…
La doctori nu se mai duc de ceva vreme. Le-au spus lor unii si altii ca ar putea face operatie, ca sunt tratamente in strainatate care le-ar putea ajuta copilul sa se dezvolte normal. Dar sa cerseasca in strada sau sa bata la usi nici nu se gândesc! Or fi ei saraci, dar macar au onoare. Asa ca Gina si Georgel Sandoi se multumesc cu ce le-au dat doctorii de la spital: o injectie.
„E vreo 14 milioane, dar am avut noroc ca ne-au dat-o gratis. Nu stiu cât il ajuta, dar mie imi este frica intotdeauna când i-o fac. Am citit pe prospect ca pot aparea reactii adverse: la doza mai mare ii pot creste urechile, sau nasul, sau trunchiul. Se poate deforma. In fiecare seara, la opt, când il intep, ma rog la Dumnezeu sa mi-l tina macar asa cum e. Sa nu ajunga mai rau…“.
Si totusi, familia Sandoi nu renunta. Poate injectia, poate vreun alt miracol il vor face pe Adi un copil sanatos, la fel ca toti ceilalti. Sau poate il va ajuta fratiorul – ori surioara – care abia a prins viata in pântecele mamei lui…
