Sase sate are Breasta. Mai mici ori mai mari, uitate de lume sau plecate pe calea progresului, asezarile de lânga Craiova asteapta Integrarea. In liniste si tihna…
Din centrul comunei pâna la Teatru sa tot fie vreo noua kilometri, nu mai mult. Cum ar veni, Breasta este un fel de cartier marginas al Craiovei, o suburbie. Aflata deci la o aruncatura de bat de oras, ar fi fost de asteptat ca asezarea sa se dezvolte zdravan atât in anii de industrializare comunista, cât si dupa 1990. Cu toate astea, comuna cu toate cele sase sate ale ei este inca departe de „europenizarea“ mult asteptata. In ciuda eforturilor depuse de primarie – „insemnate“, zic edilii ei, Breasta a ramas cu vreo jumatate de secol in urma. Case risipite prin viroage si abandonate, agricultura facuta cu sapa si doar rareori cu utilaje performante, comert cu traista, si mestesuguri ascunse pe ulite nestiute, vieti conduse de niste legi nescrise – acesta este tabloul unei comune aflate in parg de integrare UE.
Legea tiganeasca e sfânta!
Are 40 de case si 230 de locuitori. Toti romi, pentru ca satul Cotu este unul de etnie. Atestat ca asezare acum vreo 50 de ani, satul a fost initial unul amestecat: traiau laolalta atât români, cât si cetateni mai inchisi la culoare. Prin anii ’70, populatia a inceput sa se cearna, românii parasindu-si casele si mutându-se mai aproape de comuna – la Obedin si Valea Lungului, sau chiar cumparând pamânt in inima Brestei. In Cotu au ramas doar romii. Nu au nici biserica, nici scoala, nici posta, nici dispensar, nici macar vreun magazin general. Dar nici nu le trebuie. Pentru nevoi, merg cu carutele la Breasta, sa se aprovizioneze. In rest, se descurca fiecare cu ce a invatat: batrânii si copiii cu plamaditul caramizilor si impletitul rachitei, meserii mostenite din strabuni. Tinerii – cu turismul: majoritatea sunt plecati in Italia si Spania, de unde trimit in mod regulat bani si-si construiesc case. „Tigani intre tigani“ – cum le place sa-si spuna, adica nici rudari, nici caldarari, nici costorari, nici ursari, nici gabori, nici cocalari – caramidarii din Cotu traiesc in buna intelegere cu restul comunei. „I-am ajutat si eu – isi asuma primarul Marin Marcu meritul sau – opt ani le-am fost invatator!“. Rar se intâmpla vreo infractiune, iar când se intâmpla, aceasta nu prea sare de hotarele comunitatii lor. Judecata si pedeapsa tot acolo se fac: in poiana Cotului, Margel Benoni, judecator ales pe viata, tine staborul tiganesc, impartind dreptatea dupa legi invatate de sute de ani si respectate cu sfintenie! Doua, trei ore, patru, ba uneori chiar cinci zile, in functie de gravitatea faptei, nici deget de tigan nu misca-n front. Si numai când „sentinta“ a fost pronuntata, numai atunci viata tiganeasca de la Cotu isi reia cursul ei firesc, lenes, monoton.
Meleaguri de basm abandonate
La ultimul recensamânt – in 2002 – Fagetul numara 21 de familii, cu 37 de persoane. In patru ani, populatia aproape ca s-a injumatatit. „Ai lu’ Cretu patru, ai lu’ Oaie cinci, ai lu’ Tuta patru si inca cinci ai lu’ Brânzan…“, numara primarul din minte. „Mai e Costica Jumara cu nevasta si vreo doi vecini ai lor… deci, sa fi ramas azi vreo 20 de oameni in tot satul“. Catun aruncat intre doua viroage, spintecat pe la mijloc de un fir de apa si marginit de paduri de pini, satul seamana bine cu piciorul de plai „cântat“ de poeti si prozatori. Realitatea nu este insa la fel de idilica. Conditiile reliefului si cele meteorologice au favorizat de-a lungul timpului inundatiile si alunecarile de teren. Visând la siguranta zilei de mâine, mai mult decât la un peisaj de poveste, oamenii Fagetului au prins sa plece din sat, unul câte unul. Au lasat in urma lor casele, sa fie adapost pentru buruieni si lighioane. Astazi, in tot satul au mai ramas câtiva batrâni, neclintiti pe prispele aplecate de vreme, veghind pustietatea. Si numai când ultimul dintre ei va inchide ochii, atunci se va sterge si Fagetul de pe fata pamântului.
In locul casei porcarului, scoala noua
Valea Lungului este mândria Brestei. Având si o populatie numeroasa fata de celelalte – 760 de persoane – satul se afla intr-o pozitie avantajoasa: dupa treburile comunei, este primul pe lista prioritatilor. Asa se face ca de doi ani a inceput o lucrare de mare importanta: constructia scolii noi. Cu bani de la bugetul local – totalizând aproximativ sase miliarde de lei – cladirea a fost proiectata pentru trei sali de clasa moderne, dotate cu mobilier nou si având incalzire centrala, termopane, gresie, faianta si parchet, grupuri sanitare cu apa curenta. In aceasta toamna, copiii din cele patru clase de primara si doua de gradinita vor parasi vechea scola in care au invatat pâna acum, aceasta fiind locuinta in care a trait acum vreo suta de ani porcarul mosierului Argetoianu din Breasta. Pe 15 septembrie, 120 de copii vor pasi in casa noua.
Satele – mahalale
Crovna, Obedin si Rosieni sunt ultimele trei sate aflate pe raza comunei. Primul – Crovna – a avut ghinionul de a rasari pe muchia unui deal argilos. Drept urmare, ploile din ultimul an au determinat surpari de terenuri si chiar de case. Cum se afla chiar pe drumul judetean 606 – afectat la rândul sau de alunecari – echipele mobilizate de la Drumuri si Poduri au depus eforturi sustinute pentru salvarea satului de la un dezastru. Cu succes, pâna acum. Pericolul nu a disparut insa cu totul. Pâna una-alta, locuitorii Crovnei se indeletnicesc cu agricultura. „Au culturi mari, de porumb, grâu, floarea-soarelui“, isi lauda Marin Marcu alegatorii. „Muncesc singuri, de regula, cu uneltele pe care le au la indemâna. De ceva vreme, au la dispozitie si utilaje moderne, cumparate de doi tineri intreprinzatori care presteaza servicii pentru cei care ii angajeaza“. Intr-o margine si in alta a Brestei sunt Rosieni si Obedin, amândoua semanând mai degraba a cartiere-mahalale ale comunei, decât a sate.
Viata tihnita, agricultura mica si cresterea animalelor sunt ocupatiile de baza ale satenilor. Fara a avea ambitii mari, localnicii se multumesc sa puna in oala ce scot din gradina. Iar atunci când au nevoie de un ban, merg cu traista cu brânza la Craiova.
