Au avut casa in Plosca. Le-a luat-o Dunarea. De doua saptamâni, familia Matei locuieste in caminul cultural din Bârca. Nimic nu au apucat sa mai salveze, decât cartile de scoala ale lui Florin, lucrurile cele mai de pret!
Freaca inversunat un prosop. Concentrat asupra lucrului, nici nu baga de seama ca degetele il ustura, inrosite de apa rece si detergentul prost. Si de s-ar fi basicat ori de i-ar fi dat sângele, tot nu-l intereseaza: important e sa termine treba cât mai repede, sa mearga la lectii. Facu o parte, când se intoarse de la scoala. Le-a intrerupt când a vazut-o pe maica-sa ca a coborât cu albia plina de haine. Nu putea s-o lase singura: era femeie doar, trebuia s-o ajute, ca doar el ramasese singurul barbat in familie. Apoi, maica-sa mai era si bolnava – avea un picior de lemn. Iar de când le cazuse casa de la apa si venisera sa stea ca niste cersetori in caminul de la Bârca, parca se simtea si mai rau decât de obicei. Era obligatoriu deci sa o ajute la spalat. Lectiile puteau sa mai astepte, oricum le facea repede. Era deja cel mai bun din clasa, dupa numai doua zile in scoala cea noua!
O infirma, o bunica si doi copii
Acum o luna, familia Matei avea casa in Plosca. „Doua camere mari, o sala si bucataria – nu mare lucru“, zice Loredana, storcând o rufa clatita in apa rece. Acolo traia femeia cu maica-sa si cei doi copii, Danut, de cinci ani, si Florin, baiatul cel mare, de opt. De barbat divortase de câtiva ani, asa incât, singure, cele doua femei aveau grija si de gospodarie, si de cresterea copiilor. Nu era greu – baietii erau cuminti, ba chiar prea linistiti pentru niste baieti. Lipsa unui barbat in casa si mai ales „boala“ Loredanei i-au facut pe copii sa se abtina de mici de la nazdravaniile obisnuite.
„Am avut un accident la vârsta de zece ani“, explica Loredana cauza „bolii“. „Mi-au amputat piciorul stâng. Am o proteza cu care ma descurc la treburile din casa. Nu stiu ce m-as face totusi fara mama. Iar baietii sunt o comoara: intotdeauna sar sa ma ajute, chiar la munci grele pentru ei!“.
N-au fost saraci in Plosca. Stiind bine cum sa economiseasca banii, gospodarindu-si putinul avut in functie de prioritati, familia Matei nu a murit niciodata de foame. E adevarat ca nici nu-i dadeau banii afara din casa. Nu o data a plâns pe furis Loredana, socotind ca nu le poate cumpara baietilor ei tot ce ar fi vrut, toate minunatiile pe care ei le vedeau la ceilalti copii din sat. Si unii, si altii insa au invatat sa rabde, sperând ca ziua de mâine le va aduce, poate, mai mult.
Acum vreo doua saptamâni, toate sperantele s-au inecat in Dunare, la un loc cu casa si cu putina avere. „Ne-a luat apa, ca pe toti din Plosca. N-am avut vreme sa strângem mare lucru – câteva haine, mai mult pentru copii“. Femeia suspina, in timp ce pune la inmuiat alta serie de haine. Alaturi, copilul clateste de zor prosopul.
Ghiozdanul – primul salvat
Primele salvate de vâltoarea apei au fost cartile. „Florin si-a pus intâi ghiozdanul in spate. Abia dupa aceea m-a ajutat sa car celelalte lucruri“, zâmbeste Loredana, mângâindu-l cu privirea pe baiat. „Cât e de mic si de ocupat, cea mai mare grija este cartea. A invatat sa scrie la cinci ani. Acum e doar in clasa intâi, dar scrie si socoteste mai bine decât altii mai mari. Era cel mai bun din clasa, la Plosca“, isi lauda femeia odorul. Era deci de asteptat ca, in ciuda nenorocirii care cazuse pe capul familiei, a orelor de cosmar in care alergau toti care-ncotro, innebuniti sa mai salveze ceva, Florin sa nu-si uite cartile. Si nu s-a despartit de ele pâna când au fost la adapost, in caminul cultural de la Bârca. Acolo, in camera de sinistrat, baiatul le-a gasit un colt in care le-a aranjat in ordine, ca acasa. „Sunt averea lui, asa zice“, zâmbeste mama. „Jucarii nu avea, decât o masinuta. Dar nu s-a chinuit deloc sa o caute când am plecat“.
Primul in clasa dupa doua zile
Au fost nespus de triste primele zile de pribegie ale familiei Matei. Femeile – ingrijorate de ce lasasera acasa si de ce avea sa le astepte, copiii – ingrijorati de ingrijorarea lor. Traind din „ajutoarele de sinistrati“, mâncând la cazan fasolea impartita de armata, dormind pe o canapea primita de pomana. O viata pe care Loredana n-a crezut niciodata c-o va trai, de-ar fi avut si mâinile si picioarele taiate!
Nici unul nu dispera insa. In doua saptamâni, femeile si copiii au reusit sa-si linisteasca amarul, fie cu treburi marunte, ca intr-o gospodarie obisnuita, fie cu sperante, pe care si le impartasesc unul altuia seara, inainte de culcare.
Mai mult, de doua zile Florin pare chiar fericit: l-au primit la scoala din Bârca. „Era de-a dreptul suparat ca nu se mai poate duce la scoala“, spune Loredana. „Am vorbit aici cu directorul si cu invatatorul si l-au primit. In doua zile i-a convins pe toti: e cel mai bun din clasa si aici. Nu e usor: ii trebuie pachetel cu mâncare, haine curate, un loc linistit in care sa invete. Dar un lucru e clar: cât am fi de sinistrati, la carte nu renunta sub nici o forma!“.
Lânga albia cu haine, Florin stoarce din rasputeri prosopul. Il intinde, il scutura, il impatureste si-l asaza desupra celorlalte. Apoi mai ia unul, sa-l inmoaie in detergent. Cu graba, sa termine repede, sa se intoarca la lectii.
