Saraci, amarâti, lenesi, hoti – cam acestea ar fi „calitatile“ de baza ale membrilor familei Chichinete din Unirea: Stefan Ovidiu, de doi ani, Florin, de sapte ani, Daniel, de 12 ani, Aneta, de 32 de ani, si Nicu Cacareaza, de 40 de ani. Greu…, dar se descurca!
Habar n-are câti ani a facut fiu-sau al mic. Sa fie doi? Patru, ca e cam zanatic? Da’ asta mai mare? De asta stie doar ca-l cheama Florin, asa i-au spus la spital saptamâna trecuta, dupa ce alalalt, cel mai mare – nu-si aduce aminte numele, ca l-a facut mai demult – l-a aruncat pe asta in fântâna. Mare paguba, la urma urmei nici ea nu stie cât are. Trebuie sa fie ceva ani, ca s-a maritat tânara-tânara. I-a si zis ma-sa atunci: „Vai de capu’ tau, Neto! Na, te maritasi, n-avusasi alta treaba, ‘ti-ar dracii ai dracu’! Sa te vad io acu’!“
Si ce? I-a placut. Era el mai batrân, e drept, dar macar a luat-o de la ma-sa si ta-so. Repede au facut un copil – pe ala, al mai mare. Saraci, cu miloaga pe la lume, cu rachiu’ acasa, au dus-o câtiva ani. Dup-aia l-a intâlnit pe-asta de-acu, Nicu a lu’ Troaie. Tocmai fugise de-acas’, ii daduse omu-sau cu lopata dupa ceafa. In drum – Nicu. „Fa“, zice, „hai la mine sa-ti dau ciocolata“. „Hai“, zice Neta. Si s-a dus. Când acasa, ce sa vada: a lu’ Troaie scoate de dupa soba o sticla frumoasa, cu gât auriu. „Fa, astuia-i zice lichior de ciocolata. Na, ia si bea… A, cum e?“. „Pai cum sa fie?! Bun al dracu’!“, a oftat Neta, bând sticla fina jumate. Si n-a mai plecat.
„Fi’-ar ei ai dracu’ sa fie…“
Mai cu frica, mai cu rusine, a-nceput o viata noua. La scurt timp, s-a linistit de tot: omu’ dintâi si-a luat o furca-n cap si a murit. A ramas deci sa traiasca fericita cu Nicu. L-a facut pe Florin. Dup-aia pe al mic. De atunci traiesc cum pot: barbatu’ – la munca de jos, mai la un curatat de cimitir, mai la ridicat vreo vila de-a unui bogatan. Ea – ca printesa, acas’ cu copiii ori in drum, sa mai vada lumea. Ai mici au crescut, ce sa faca? Acolo, in doua camere amarâte sa stea sa cada si cu câte-un codru de pâine-n mâna. La scoala n-a dat pe nici unu’. Mare scofala! Las ca-nvata ei viata s-asa, cum a facut tot neamu’. Uite ca de când s-au facut marisori, ai dracu’ ei, au prins sa se descurce. A venit sora-sa de la Ghindeni mai acu’ o luna. Avea si ea niste banisori – se ducea la Craiova – prinsi cu ata-n dosu’ vestei. Ala mai mare, cum a facut, cum a dres, i-a gasit. Doua milioane a luat pocitania. S-a dus cu ei la magazin, mândru de nu-si mai incapea in izmene. Si-a luat baiatu’ sosete, pantaloni de treling, de toate. A mâncat tot-tot intr-o zi, singur. Ea n-a vazut un ban, fi ‘ar el al dracu’ de ‘ot!… Pai de-aia tine lemnele incuiate-n casa: i le fura si p-alea prostii. Gaini n-a luat tot de-aia: sa se trezeasca dimineata ca nu mai are pana-n curte? Aia sa fie satui si ea sa rabde?
Da’ las’ ca-l convige ea pe Nicu sa-i dea la orfelinat, cum a zis. Le-o fi mai usor la toti: astora le da statul si masa, si casa, si scoala. Lor doi – ei si lu’ Nicu – le ramâne tot: si casa, si masa. O sa-i ia inapoi când or creste, sa-i puna la munca, altfel cum?
