Nu a stiut niciodata ce inseamna sa faca primii pasi. A inceput sa vorbeasca abia la cinci ani. Mai bine zis sa scoata niste sunete, niste vorbe numai de ea si de mama ei intelese. De câtiva ani sta imobilizata intr-un scaun prea mic pentru vârsta pe care i-a implinit-o trupul – 13 ani. Consecinta: luxatii la membrele inferioare, la sold. Durerile sunt cumplite, dar Ramona nu poate nici macar sa le dea glas: s-a nascut cu tetrapareza spastica si retard mintal profund.
Abia si-au revenit din durere Gheorghe si Margareta acum 13 ani. Pruncul pe care il zamislise dragostea lor era bolnav. Dupa repetate examene medicale, diagnosticul a cazut peste ei ca un trasnet: tetrapareza spastica si retard mintal profund. Au plâns, s-au tânguit, au intrebat in dreapta si in stânga – nu era nimic de facut. Erau intr-adevar spitale in Bucuresti unde se putea urma un tratament, insa posibilitatile lor financiare nu le permiteau asemenea pretentii. Cei doi soti au incercat asadar sa se consoleze cum au putut. Au mers la medicii din Botosani – orasul in care locuiau atunci – au luat tratamente nu foarte costisitoare, au mai apelat si la leacuri babesti. Nimic nu a schimbat situatia: Ramona ramânea la fel de bolnava.
„Niciodata nu a putut sa stea in fundulet, decât daca era rezemata. De mers in picioare, nici nu se punea problema. Ca mama, asteptam cu disperare s-o vad facând primii pasi. Din pacate, fetita mea nu putea sa mearga“, isi aminteste Margareta chinuitorii ani de la inceput.
„Mai exista o speranta“
Alexandru a aparut in viata sotilor Rusu cam la trei ani dupa Ramona. Baietelul – sanatos si voinic – a venit ca un fel de recompensa pentru suferintele celor doi parinti. Mai exista o sansa sa nu imbatrâneasca singuri, sa aiba cineva grija de ei mai târziu. Cu toate astea, nici Gheorghe, nici sotia lui nu erau consolati: Ramona ramânea principala lor preocupare.
Pe la vârsta de cinci ani, fetita a prins sa murmure câteva sunete mai coerente. Nu erau cuvinte, nu erau propozitii logice, doar o avalansa indescifrabila de zgomote. Au ascultat-o cu atentie, i-au pus intrebari: Ramona le raspundea. Pe intelesul nimanui, dar era totusi un raspuns.
„Era constienta de ce se intâmpla in jurul ei. Puteam sa-i spunem orice, intelegea. Asta a fost pentru noi cea mai mare bucurie. Mai exista o speranta“, a spus Margareta.
Starea Ramonei nu s-a imbunatatit, insa. In afara dialogului inteles numai de ea si de mama ei, nimic altceva nu anunta vreo schimbare decisiva.
Cu trecerea anilor, sotii Rusu au acceptat blestemul care cazuse asupra lor. Alexandru crestea frumos, era o adevarata bucurie pentru parinti. Fetita crestea si ea, asa cum era, retardata. Putea s-o duca ani multi, asa le spusesera si medicii, si rudele. Viata trebuia deci sa continue, de dragul lui Alexandru, daca nu din alt motiv.
Operatia, platita si anulata
In 2002, Margareta si Gheorghe au fost nevoiti sa ajunga totusi in Bucuresti. Fetita avea soldul luxat.
„Din cauza pozitiei in care statea mai tot timpul – pe partea dreapta – osul s-a deformat. Avea dureri groaznice, imi dadeam seama dupa mimica fetei. Trebuia sa mergem la doctor“, a povestit mama copilei.
Au ajuns la Budimex. Alte examene medicale. Strânsesera niste bani – nu cine stie ce – dar insuficienti pentru ce i-ar fi fost necesar Ramonei: toxina botulinica, un vacccin care trebuia facut atât la membrele inferioare, cât si la cele superioare. O singura fiola costa atunci 15 milioane de lei – o suma la care familia Rusu nici nu putea sa viseze. Au plecat acasa, la Botosani, asa cum se dusesera – cu fata in aceeasi stare. Singura diferenta era ca buzunarele se golisera de toate economiile lor. Culmea, fara nici un folos.
„Toata lumea stie cum e: daca nu le dai, nu te baga in seama. Am cheltuit atunci peste noua milioane – am vândut vaca sa facem rost de banii aia“, a spus Margareta. „Zilele cât am stat la Bucuresti a trebuit sa fim «atenti» cu toata lumea: medici, asistente la salon, la masaj, peste tot. Sapte-opt oameni erau si toti stateau cu mâna intinsa. In final nu am rezolvat nimic. Ne-au spus dimineata ca o opereaza. Am dat si noi cum se face de obicei… Dupa-amiaza, când am anuntat ca nu putem lua vaccinul, n-au mai bagat-o pe fata in operatie. Iar banii dati au ramas!“.
Cu un singur lucru s-au intors de la Bucuresti sotii Rusu: un scaun de pozitionare care sa o ajute pe Ramona sa stea asezata.
Dupa trei ani, a doua luxatie
De trei ani, familia Rusu s-a mutat in Predesti. Dupa ce tratamentele si drumul la Bucuresti le-au tocat pâna si ultimul banut, Gheorghe si Margareta Rusu s-au vazut nevoiti sa plece din Botosani – locul natal al barbatului – si sa vina in Oltenia. Si-au luat baiatul de mâna si fata in brate si au venit intr-o mahala a comunei doljene. Chiar daca aveau sa se inghesuie zece suflete in doua camarute, cel putin nu plateau nici o chirie pentru bucata de pat impartita cu rudele.
O tristete chinuitoare domneste de trei ani in sânul familiei. Intr-o saracie greu de imaginat, Margareta, Gheorghe, Alexandru si Ramona abia daca mai au vreo speranta pentru viitor. Dintr-o pensie de insotitor si o alocatie dubla traiesc laolalta cu nepoti, bunici si o sora a Margaretei. Singura bucurie este Alexandru – acum are zece ani si este un elev foarte silitor, premiant in fiecare an. Ramona este la fel de bolnava. In scurtele si de neinteles „discutii“ cu mama ei, a reusit sa-i spuna ca o noua si mare durere o supara: o alta luxatie, de data aceasta la genunchi.
„Scaunul i-a ramas mic, o strânge. Nu mai poate sa o sustina cum trebuie, iar ea tot pe partea dreapta sta. Chinurile sunt cumplite!“, a spus indurerata mama Ramonei.
