Duminica, 15 ianuarie, se implinesc 155 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu – poet, prozator, dramaturg, traducator, jurnalist etc. – personalitate de exceptie pentru cultura româneasca. Generatii intregi de dascali si de critici literari au mâncat si au trait bine, pentru ca a existat Eminescu. Chiar daca, de-a lungul vremii, au fost perioade când controversele n-au lipsit.
Bunaoara, Mircea Cartarescu s-a pronuntat impotriva „etatizarii lui Eminescu“, atragându-si o multime de antipatii. Reactia unor scriitori a fost vitriolanta, catalogându-l in fel si chip. In schimb, Nicolae Manolescu a facut din nou dovada echilibrului sau, vorbind despre necesitatea unei anume detasari. Cert este ca Eminescu n-are liniste nici in mormânt cum nu a avut-o nici in viata. Singura „vina“ pe care o are este aceea de a fi ramas reper fundamental in poezie, asa cum au ramas Constantin Brâncusi in sculptura, George Enescu in muzica, iar exemplele pot continua.
Desi unii admit ideea ca nu se mai poate scrie nimic nou despre Eminescu si opera sa, asemenea opinii „critice“, paradoxal, sunt publicate in reviste culturale. Astfel, in revista „Dilema“ (nr. 265 februarie – martie, 1998), sub semnatura C.P.-B., sub titlul „Argument“, se semnaleaza: „Nu se mai poate scrie nimic nou despre Eminescu. Si discursul adulator si cel demitizant au fost rostite deja (…) Ce a mai ramas din Eminescu astazi, dupa ce a fost mortificat si folosit in interesul tuturor, dupa ce – fapt emblematic, desi uzual peste tot in lume – s-a transformat intr-o bancnota, devenind astfel marfa?“. Ca nimeni si niciodata nu va reusi sa tortureze spiritul lui Eminescu, o stie toata lumea. Ca numele sau va disparea o data cu limba româna, este o certitudine. Astfel, unii dintre asa-zisii exegeti s-au speriat ca „n-avem pe cine pune in loc“. Fals! Nimeni nu-i va lua locul. Fecare isi va avea locul sau binemeritat numai in contextul aparitiei unei istorii critice a literaturii române adevarate.
Andrei Plesu este impotriva festivismului
Andrei Plesu a afirmat ca este impotriva festivismului, nicidecum impotriva lui Eminescu: „Felul in care il sarbatorim pe Eminescu nu difera deloc de felul cum il recitam: galagios si retoric, dupa modelul unei chermeze promiscui, in al carei abur fiecare isi da in petic. Toti il sarbatorim ca pe un precursor al micilor noastre obsesii si al firavelor noastre ideologii… Il sarbatoresc mai ales cei pe care el i-a detestat: raii si famenii, panglicarii in alte tari, cei cu evlavie de vulpe, fomfii si flecarii. Il sarbatorim toti, ca un zeu idolatru, ne oblojim mizeriile linga templul lui si ii stricam linistea cu festivitatile noastre dulcege“.
„Sila nemarginita“ a lui Cartarescu
Mircea Cartarescu s-a pronuntat impotriva „etatizarii lui Eminescu“, atragându-si o multime de antipatii. Reactia unor scriitori a fost vitriolanta, catalogându-l in fel si chip. Iata un fragment din „obsesiile“ lui Cartarescu.
„In cea mai faimoasa experienta a lui Pavlov, savantul sectiona glanda salivara a unui câine si-i atasa o eprubeta. Când suna un clopotel, el ii dadea câinelui de mâncare. Dupa repetarea asociatiei dintre mâncare si clopotel de un numar suficient de ori, câinele incepea sa saliveze numai la auzul clopotelului.
Acest gen de reflex conditionat poate fi observat si-n zilele noastre, când producatorii de televiziune, desi nu l-au mai citit pe Eminescu din scoala, isi aduc brusc aminte de el când privesc in calendar si vad data de 15 ianuarie.
Atunci, pe loc, in doua-trei ore, organizeaza o susanea literar-muzicala care sa celebreze figura geniului national. In paralel, iau interviuri trecatorilor, pe strada, somându-i sa-si aduca aminte «ce sarbatorim azi» si sa recite o strofa din «Luceafarul»… Te cuprinde o sila nemarginita.
In perioada comunista, Eminescu a fost etatizat ca un zacamânt natural. A fost rafinat si imbogatit cu teorie marxista – nu scrisese el, doar, «Imparat si proletar»? – si, in cele din urma, a fost proclamat «sfânt al neamului», «poet nepereche», «om deplin al culturii românesti». Adica un simbol national intangibil si indiscutabil, ca tricolorul sau stema tarii insele“.
Cert este ca Eminescu n-are liniste nici in mormânt cum nu a avut-o nici in viata. Singura „vina“ pe care o are este aceea de a fi ramas reper fundamental in poezie, asa cum au ramas Constantin Brâncusi in sculptura, George Enescu in muzica, iar exemplele pot continua. Probabil, sustine teza lui Adrian Marino in ceea ce priveste asimilarea vârfurilor la nivelul culturii de masa. Este doar o supozitie si ea se bazeaza pe faptul ca de Mircea Cartarescu a auzit tot poporul numai când Traian Basescu, intr-o emisiune TV, la o ora de maxima audienta – in plina campanie electorala – a fost „urecheat“ de moderator pentru simplul motiv ca nu citise „Levantul“, capodopera scriitorului mai sus numit.
De ce este obligatorie despartirea de Eminescu?
Nicolae Manolescu este convins ca nu demolarea ramâne ca solutie, ci, dupa multipla sacrificare a poetului si ziaristului, se cere azi o renastere a lui, eliberata de triumfalisme. Lacrimi si umori, predispuse ori precomandate: „In fond, problema actualitatii lui Eminescu mi se pare compromisa moral de faptul ca noi am crezut ca-l putem considera la fel, ca si cum anii nu au trecut, nici peste el, nici peste noi, mai exact de faptul ca nu ne-am despartit niciodata de el. Aici e falsul: despartirea de Eminescu era obligatorie pentru a avea speranta sa facem din el contemporanul nostru. Dar cine a indraznit sa propuna acest gest? Toti nationalistii l-ar fi pus la zid pe cel lipsitul de respect. Asumându-mi acest risc, afirm raspicat: trebuie sa avem, mai intâi, curajul de a ne desparti de Eminescu, daca dorim sa-l regasim, sa-l apropiem, sa-l facem contemporan“.
Astfel, facându-l contemporan, cititorul va descopri ca jurnalismul românesc are un precursor de valoare inestimabila. De ce? Tocmai, pentru ca nu te poti desparti de un Eminescu hartuit, cenzurat, interzis in publicarea integrala a creatiei sale, in plin regim comunist. Câte manuscrise inedite – care au apartinut Poetului – au fost furate, iar altele arse, ramase nepublicate? Cum au disparut manuscrisele lui Theofil Simenski despre Eminescu? Chiar se stie totul?
Eminescu, un gazetar incomod pentru clasa politica româneasca
Cine nu recunoaste ca diverse partide politice din România isi inchipuie ca jurnalistul si politologul s-a autodefinit a fi nationalist, sovin ori antisemit? De asemenea, de ce sa se uite ca „marfa“ numita Eminescu trebuia livrata in ambalajul cerut de porunca vremii?
Fara dubii, Eminescu ramâne cel mai important publicist din toate timpurile. Editorialele, materialele de fond publicate de acesta in ziarul „Timpul“, sunt de incomoda actualitate pentru intreaga clasa politica româneasca. Spre exemplificare, oferim câteva fragmente din articolul „Patologia societatii noastre“, publicat in „Timpul“, 4 ianuarie, 1881.
Fragmente din „Patologia societatii noastre“
„In situatiunea politica si in conditiunea civila ce s-a croit familiei române prin noile legi se simte de toti o stare de siluire si o anomalie, cu toata organizatiunea savanta a institutiunilor, in toate raporturile sociale traditionale, incât am ajuns sa nu credem in nimic stabil. Putem zice ca nu este un om serios intre noi, fie martor fie autor, in revolutiunile ce ne-au agitat (…) care sa creada in stabilitatea starii de lucruri in care ne aflam; nu este om care sa nu se intrebe când o sa se termine aceasta opera interminabila de schimbari care divizeaza din ce in ce mai mult societatea noastra in tabere ostile. (…) Moravurile publice, spiritul public la noi au luat o directiune foarte periculoasa si partidul care ne guverna de patru ani de zile a contribuit foarte mult a le altera. Dintr-un principiu tutelar (…) s-a facut o arma de razboi intre clase; toate conditiunile sociale s-au surpat si s-au amestecat intr-un fel de promiscuitate; (…) drepturile politice nu mai sunt rasplata unui sir de servicii pe datini, ci un instrument de ambitiune, de indestulare a intereselor particulare. (…) Niciodata in tara noastra nu s-a vazut clasa guvernanta mai prospera, mai gras retribuita si mai ingrasata decât clasa guvernanta de astazi (…) pe când generalitatea oamenilor de munca sufere de strâmtoare. (…) Nu este mestesugire care sa nu se fi intrebuintat spre a preface drepturile puterii in instrumente de interes privat in folosul recrutilor partidului.
O asemenea politica nu poate ameliora moravurile publice (…) Daca nu se va opri in drum si nu se va schimba, ea are sa faca multe victime chiar in partid. Câte scandaluri n-a produs deja, pe cari presa independenta le-a semnalat? Si n-ar fi nimic daca efectele ei s-ar margini la câteva individualitati fara greutate si fara valoare. Raul cel mare si simtitor este ca atinge inima tarii, moralitatea publica“.
Orientarea lui Eminescu spre politica pragmatica
Neindoielnic, trasatura dominanta a publicisticii lui Eminescu o constituie orientarea spre politica pragmatica, intemeiata pe cunoasterea profunda a realitatii. Cititorul poate constata, fara nici o dificultate, desfasurarea spectaculoasa a independentei sale fata de partidele politice. Eminescu apara interesele generale ale poporului român si duce o lupta sustinuta in paginile ziarelor, fara a tine seama de consecintele pe care trebuia sa le suporte: „Nu vedem partidul guvernamental desfacut in grupuri de ambitiosi, care, incetând demult de-a mai viza la realizarea principiilor si nefiind capabile de a organiza ceva solid si stabil, se intrec pur si simplu in vânatoarea foloaselor materiale la care le da puterea? (…) Veniturile statului, percepute asupra contribuabililor, deci asupra alegatorilor, sunt plata pe care cetateanul o da pentru a primi in schimb servicii echivalente. Ce servicii echivalente ne dau Adunarile care-si pierd vremea in discutii zadarnice?“.
De unde s-au inspirat politicienii români la alegerile din 2004?
Nu este greu de constatat daca presa si partidele politice de astazi s-au inspirat din articolele publicate de Eminescu. De aceea, oferim cititorilor un fragment dintr-un articol, cu totul si cu totul ilustrativ in acest sens, lasându-i sa judece singuri.
„Exista doua natiuni deosebite in aceasta tara: una stoarsa si saracita (…) alta imbuibata.
Mita e-n stare sa patrunda orisiunde in tara aceasta. Pentru mita capetele cele mai de sus ale administratiei vând sângele si averea unei generatii. (…). Oamenii care au comis crime grave ramân somitati, se plimba pe strazi, ocupa functii inalte, in loc de a-si peterece viata in puscarie. (…)
Pretutindeni, in administratie, in functii, in universitati. La Academie (…) nu intâlnim decât (…) fizionomii nespecializate (…) care trateaza cu o egala suficienta toate ramurile administratiei publice. (…)
Poporul a pierdut de mult increderea ca lucrurile se pot schimba in bine si duce nepasator greul unei vieti fara bucurie si fara tihna. (…) Raul esential care ameninta vitalitatea poporului nostru este demagogia (…) Gresalele in politica sunt crime, caci in urma lor sufera milioane de oameni nevinovati, se-mpiedica dezvoltarea unei tari intregi si se-mpiedica, pentru zeci de ani inainte, viitorul ei“.
Asadar, ne-am despartit de Eminescu pentru a fi contemporan cu el, intrucit si in mileniul III este de-o actualitate care deranjeaza.
Cel mai pretios gest cultural al secolului
Christina Zarifopol-Ellias, cea care a scos la lumina corespondenta dintre Mihai Eminescu si Veronica Micle, a facut cel mai pretios gest cultural al secolului. Referitor la autenticitatea si valoarea scrisorilor amintite, Christina Zarifopol, profesor-asociat de studii clasice si limba româna la Indiana University (Bloomington, SUA), primele si cele mai importante dezvaluiri le-a facut criticului Manolescu. Este vorba de cele 93 de scrisori ale lui Mihai Eminescu catre Veronica Micle, 15 scrisori ale Veronicai Micle catre poet, doua scrisori ale ei catre Harieta Eminovici, o scurta nota, scrisoarea lui Titu Maiorescu catre Eminescu, necunoscute de nimeni pâna in anul 2000. Astfel, Christina Zarifopol i-a spus criticului cum au aparut aceste scrisori si a facut precizari capitale pentru eventualii contestatari ai autenticitatii lor:
„De existenta scrisorilor a stiut mama mea. Ele au fost tinute in familia Veronicai si s-au transmis din mama in fiica. Veronica a avut doua fiice: cea mare, Valerie, si cea mica, Virginie. Valerie era mezzosoprana, destul de cunoscuta, maritata intâi Nanu si apoi Sturdza. Din casatoria Nanu a avut o fiica, Gratiela Nanu, maritata Grigorcea, care, la rândul ei, a avut o fiica, pe Ana-Maria Grigorcea, ultima posesoare a scrisorilor. In 1937, mama mea era profesoara particulara de latina si greaca a acestei fete si a trait cu familia Grigorcea foarte multi ani in strainatate, pentru ca domnul Vasile Grigorcea a fost ambasadorul României la Londra, la Paris si la Vatican pina in 1944. Ei nu s-au mai intors in România niciodata. Ana-Maria s-a casatorit cu un senator italian si are doi copii, o fata si un baiat. Mama mea stia, din timpul cât a trait cu ei, de existenta acestor scrisori, dar mai stia ca, in ciuda presiunilor care s-au facut pe lânga d-na Grigorcea, dumneaei nu a vrut sa le publice. A considerat ca sunt documente de familie si ca sunt foarte personale. Daca cealalta fiica, Virginie, a dat publicitatii scrisorile pe care le-a avut ea, Valerie le-a pastrat cu multa discretie si, dupa cum se vede, a avut un numar mult mai mare. La inceputul secolului, Valerie a corespondat cu Ion Slavici – a scris un jurnal, care s-a pierdut, in care erau multe amintiri, din pacate pierdute si ele. Dar, din fericire pentru cultura româna, aceste scrisori au fost pastrate. Ele au fost depuse intr-o banca in Elvetia, in hârtia originala, legate cu fundita roz. Nimeni n-a umblat la ele. Mama mea a venit din Statele Unite in anii ’80 si, la un moment dat, a putut calatori in Italia. Ramasese in foarte bune relatii cu fosta ei eleva si, intre timp, devenisera rude, prin tatal meu. Mergând in Italia, ani de-a rândul a insistat ca aceste scrisori sa nu se piarda. Ezitarea matusii mele este explicabila: promisese sa respecte una dintre cele mai mari dorinte ale mamei sale. Ultimul argument al mamei mele a fost acela ca anul 2000, «anul Eminescu», este cel mai bun context pentru publicarea lor. In final, mama mi le-a adus in America si asa am inceput munca de pregatire a tiparirii lor in volum“. In sfârsit, literatura româna are o poveste de dragoste, a conchis Manolescu.
Colocviu imaginar cu texte autentice
Nichita Stanescu: Arghezi povestea ca fiind copil l-a vazut pe Calea Victoriei trecând in absoluta visare… Iata cât de apropiat e Eminescu de noi! Ochii mei s-au uitat in ochii lui Arghezi, care s-au uitat in ochii lui Eminescu.
Tudor Arghezi: Totdeauna vine vorba de Eminescu. Când eram tânar venea vorba de Dumnezeu…
Mircea Cartarescu: Vom reincepe sa avem relatii normale cu poezia lui Eminescu doar in momentul când nu va mai veni nimeni sa ne spuna ca „trebuie“ sa ne placa. Când penibilul reflex conditionat al televiziunilor si al presei de pe 15 ianuarie va inceta.
I.L. Caragiale: Avea un temperament de o excesiva neegalitate, si când o pasiune il apuca era o tortura nepomenita. Am fost de multe ori confidentul lui.
Nichita Stanescu: Ce dorea el? El dorea sa fie iubit.
Veronica Micle: Cu cât iubeste cineva mai mult, cu atât e mai nebun si mai nedrept in judecata ce si-o face de fiinta lui draga.
G.Calinescu: Intimitatea eminesciana e tacuta. Perechea nu vorbeste si nu se intreaba.
Mircea Eliade: Universul poetic al lui Eminescu abunda in figuri si imagini in care divinitatea, perfectiunea, puterea, beatitudinea sunt solidare, de o durata infinita.
Tudor Vianu: Este, in toata poezia lui Eminescu, o considerare a lucrurilor foarte de sus si foarte de departe, dintr-un punct de vedere care rusineaza orice ingustime a mintii, orice egoism limitat.
George Calinescu: Eminescu e un poet de conceptie si asta stânjeneste pe unii critici.
Garabet Ibraileanu: Eminescu este unul din exemplarele cele mai splendide pe care le-a produs umanitatea.
Titu Maiorescu: O conceptie inalta si pe lânga aceste (lucru rar intre ai nostri) iubirea si intelegerea artei antice.
Eugen Lovinescu: Eminescu, de pilda, a fost Saturnul poeziei lirice filozofice. A istovit genul… Si-a impus pesimismul lui total ca o formula a lirismului insusi.
Garabet Ibraileanu: Dar Eminescu nu este numai un poet de geniu. Este ceva mai mult.
Constantin Noica: Undeva, in ms. 2257, de-a curmezisul filei 84, unde apar cifre, câteva rânduri aproape sterse si notatia „luptatorul, poetul, filozoful“ – sta scris: „Reda-ma nefiintei“. Sa ne resemnam a-l vedea redat nefiintei?
Marin Sorescu: Eminescu n-a existat.
Mircea Cartarescu: E absolut straniu paralelismul dintre cultul lui Eminescu si cel al lui Ceausescu in epoca.
Tudor Arghezi: Intr-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vietii lui s-a ales un Crucificat.
Nicolae Manolescu: Resemnarea finala coincide cu patrunderea de catre Hyperion a sensului conditiei sale, dupa metamorfoza in care spiritul s-a proiectat rând pe rând.
Ion Barbu: Prefera Oda in metru antic! O spun in cunostinta de cauza.
Nicolae Steinhardt: Dar Eminescu, pesimist de profesie si tanatofil, imi pare pur si simplu un dublu cliseu didactic si kitsch.
Nichita Stanescu: Când spunem „Eminescu este un geniu“ folosim expresia in sensul ei cel mai nealterat, aproape ne-notional, aproape afectiv. De ce? Pentru ca, indiferent de expresia „Geniu“, insusi numele de Eminescu devine, a devenit criteriul cel mai inalt de apreciere.
Tudor Vianu: Mintea lui Eminescu lucreaza cu ideea originilor lumii, a infinitului, a creatiei, adica cu cele mai inalte concepte faurite de ratiunea omului.
Nichita Stanescu: Atâta vreme cât noi suntem, el este. Atâta vreme cât el este, noi nu putem crede ca am putea sa murim vreodata.
Zoe Dumitrescu-Busulenga: Eminescu s-a aflat in permanent conflict cu lumea vremii sale din pricina nonconformismului, a sinceritatii in faptele de viata, si a inaltimii de gândire, dublata de o sete de cunoastere absoluta.
Eugen Simion: Eminescu nu e un poet de trei parale din secolul trecut, ci poetul cel mai mare al românilor.
Nichita Stanescu: Nu prea multi, dar nici prea putini poeti ai literaturii noastre au fost comparati, in mod nemijlocit, cu Eminescu. Mai mult decât atât, suprema incoronare a poetului de talent de dupa Eminescu a fost aceea de a fi declarat un nou Eminescu. De ce? Nu stim de ce. Banuim insa. Omul, opera si epoca s-au identificat absolut, s-au identificat in tot ceea ce insemna nou, dinamic si in nastere, adica in creatie.
Nichita Stanescu: Pentru literatura noastra, Eminescu este un concept.
Eminescu
Atâta sa nu uitati:
ca el a fost om viu
viu
pipaibil cu mâna.
Atâta sa nu uitati:
ca el a baut cu gura lui,-
ca avea piele
imbracata in stofa.
Atât sa nu uitati, –
ca ar fi putut sa stea
la masa cu noi,
la masa cinei celei de taina
Atâta sa uitati! Numai atât, –
ca El a trait, inaintea noastra…
Numai atât,
in genunchi va rog, sa uitati!
