Fiecare cu trecutul, prezentul si viitorul lui. Ca le place, ca au facut o pasiune pentru asta ori ca nu au incotro, stau acolo, in intersectie, si vând ziare. Pentru o luna, doua, ori poate pentru mai multi ani, vânzatorii volanti si-au ales strada ca birou de lucru.
La 52 de ani si-a luat inima in dinti
Nevoia a facut-o sa aleaga aceasta meserie. „Adunam cartoane si le vindeam. Mergeam cu un carut prin oras, ma stia toata lumea! De la o vreme insa a trebuit sa ma reprofilez. Nu m-au mai lasat nici copiii, nici sotul. Mi-au zis: decât sa te calce vreo masina când bântui strazile, mai bine stai in intersectie! Aici esti in siguranta si ai un ban sigur! Si au avut dreptate: la vârsta mea era tot mai greu sa merg pe jos zeci de kilometri. O clipa de neatentie din cauza oboselii si era de ajuns! Si apoi, la 500 de lei, cât e kilogramul de carton, nu se mai merita“, a spus Didina Tabacu.
Are 52 de ani si doar sase ani de scoala, doua motive din cauza carora greu i-ar mai da cineva de lucru. Cu experienta de femeie de serviciu in scarile de bloc si vechime in munca de doar zece ani, nici de pensionare nu a fost buna. De doua saptamâni insa, Didina vinde ziare in intersectia de la Parcul „Nicolae Romanescu“. A venit la indemnul sotului, volant la rândul sau. Usor nu le este – familia Tabacu locuieste in Simnicu de Sus. De acolo pleaca in fiecare dimineata pâna sa apuce cocosii sa cânte prima data.
„Saracia te face puternic, sa rezisti si pe ploaie, si pe frig“
„La 5.30 suntem in intersectie. Ne trezim de la patru, pentru ca mijlocul de transport nu este sigur: ori microbuz, ori vreo ocazie, ce vine mai intâi. Trebuie sa ajungem devreme, daca vrem sa mearga bine treaba, asa ne-au sfatuit colegii care au vechime. Programul ni-l facem noi. Pâna la patru-cinci dupa-amiaza nu ne miscam de aici. Nimeni nu ne obliga sa stam atât. Nu avem program fix, dar vânzarile merg bine când pleaca oamenii la serviciu si când se intorc“, a mai spus femeia, strângând la piept teancul de ziare. Destul de subtiat, având in vedere ca era ora prânzului când am gasit-o luând la rând masinile oprite la semaforul de la parc. Vizavi, la celalalt semafor, sotul lua la rând masinile din sens opus.
„17 ziare mai avem, azi-dimineata eu luai 35, Mircea 45. Merge vânzarea bine, daca stii cum sa o faci. Noi mai avem de invatat. Suntem abia la inceput, dar ne-au spus colegii ca in timp poti sa câstigi foarte bine. Nici acum nu avem de ce ne plânge: la 30 de ziare, scoatem 75.000 de lei. Adica sa mâncam ceva aici si sa mergem si acasa cu o pâine, nistre cartofi, o fasole. Mai bine decât inainte, oricum…“.
Cu cinci copii care, desi trecuti de copilarie, tot mai asteapta ajutorul parintilor, Didina si Mircea nu se sperie de munca din strada. Ba chiar se mândresc cu ea: inseamna ca sunt inca in putere, nu i-a ajuns batrânetea.
„Saracia te face puternic, sa rezisti si pe ploaie, si pe frig. Ce altceva sa fi facut? Fata nu are serviciu, baiatul cel mic a intrat in somaj. Cum sa-i fi ajutat altfel? Nu mi-e rusine sa stau in strada. Este o munca cinstita. Pentru oameni cu nevoi ca noi, este cea mai buna!“.
Tineretea face minuni: hârtie de ziar cu miros de odorizant!
In ciuda anilor – 23 la numar – Emil are vechime in bransa vânzatorilor volanti. Dar si experienta!
„De patru ani lucrez. Am fost la toate ziarele din Craiova: Gazeta de Sud, Editie Speciala. De ce am plecat? Imi place sa cunosc oameni noi“, râde tânarul, marturisind in trei vorbe ca micile datorii neplatite angajatorilor l-au determinat sa schimbe des locul de munca. Cu toate acestea, se pare ca meseria s-a lipit de el bine si nu mai vrea sa-i dea drumul! Nu se plânge. Ba dimpotriva, ajutat de mici tertipuri de profesionist, Emil nu are nici un gând sa renunte la ea.
„Mai un bradulet parfumat, mai o Gazeta Sporturilor, o Femeia, o Libertatea – orice imi pica. De fapt, imi scot binisior banii. Inainte mai spalam si câte un parbriz, dar acum ma incomodeaza ziarele, am prea multe! Le vând si pe ale mele, le vând si pe ale celorlalti, nimeni nu pierde, eu câstig!“, recita tânarul rapid formula succesului. Cu aceeasi dezinvoltura, Emil marturiseste si programul pe care si l-a stabilit de unul singur si de la care isi impune in fiecare dimineata sa nu se abata!
„La zece-unspe dimineata vin in intersectie, mai rau ca directorii! Pai de ce sa ma grabesc, oricum nu ma misc pâna nu dau tot! Ma prinde patru, cinci, chiar si sase seara in strada. E misto, imi place, aici mai vine un prieten, o cunostinta, mai stam de vorba… Trece timpul repede, de ce sa ma duc acasa?“.
In ciuda aparentei indiferente si a superficialitatii pe care tine mortis sa le afiseze, Emil este un tânar constiincios, care a invatat exact ce trebuie sa ceara si ce primeste de la viata. Distractia, de pilda, care pentru majoritatea pustanilor de vârsta lui este obiectiv principal, pentru tânarul volant nu are prea mare importanta. Pare trist, dar Emil se impaca bine cu situatia. Mai mult, chiar nu tânjeste dupa altceva.
„Trebuie sa muncesc. Parintii stau acasa, traiesc din ce le dau eu. De bine, de rau, ma descurc, nu au de ce se plânge. Am invatat ca trebuie sa fiu al dracu’ daca vreau ceva! Discoteca? Nu am timp si nici nu ma omor dupa ea: costa! Mai ies la un fotbal, aici, aproape, dupa ora 5.00, in curtea scolii. In rest, toata saptamâna, sâmbata, duminica, la ziare! De lasat nu ma las, ca e bine. Poate numai daca reusesc sa plec in partea ailalta!…“.
Dreptul de a alege: program scurt, câstig la fel
Costel Tomescu a iesit in intersectie… „de foame“. Fost tractorist ramas fara loc de munca, insurat, cu sase copii pe cap si nevasta casnica, chirias intr-un apartament invadat de igrasie, barbatul si-a luat lumea in cap acum vreo cinci ani.
„Am iesit in strada, ce sa fac, ca in alta parte nu ma mai lua nimeni. Daca nici tractor nu mai aveam… L-am vândut dupa ce s-a scumpit motorina“, isi aduce aminte Costel momentul in care a trebuit sa se reprofileze profesional. Nu foarte hotarât insa, a luat ziarele la rând. Cu câte o pauza intre ele, desigur.
„Mai vin, mai plec, dupa cum ma tin puterile. Nu pot s-o tin intins in strada: când e ger de crapa pietrele, când fac insolatie… Zi de zi nu se poate!“, isi da de gol barbatul motivul real al nenumaratelor esecuri.
Nici ora de ora nu este chiar programul preferat de Costel. Cu o recreatie de doua, trei ore – cât sa traga un pui de somn revigorant – ziua de lucru zboara ca gândul. La fel si salariile de la care a trebuit sa-si ia gândul de mult.
„Cinci-zece ziare pe zi maximum, atât vând. Asta e, sa faca altii mai mult, eu atâta pot!“, a mai spus Costel.
„Dupa sase ani am câstigat exact cât am meritat“
De sase ani- „de când era Gazeta trei mii!“, isi aduce ea aminte cu exactitate – Florentina Stancu nu a lipsit o data de la serviciu: „Zi de zi, la ora 7.00 dimineata sunt in intersectie. Stau pâna la ora 16.00, ori, daca sunt evenimente multe, chiar 17.00. Atunci se vinde bine, trebuie sa ramân cât mai mult“.
Le-a luat la rând din 1999 incoace. Intersectiile, nu ziarele – in privinta aceasta a ramas fidela unuia singur.
„In primii doi ani am fost la Institut. Se dadeau 50 de Gazete dintr-un foc. Apoi am facut turul orasului. Ma stie toata Craiova, mi-am facut clienti buni, care ma cauta special sa cumpere ziarul de la mine“, se lauda, nu fara motiv, Florentina. Pentru ca femeia a invatat regulile de baza ale acestei meserii: vocea placuta, amabilitatea, bunul-simt. Iar atunci când este cazul, intelegerea.
„Nu o data s-a intâmplat ca aceia care cumparau zilnic sa-mi ceara ziarul si, când sa scoata banii, sa vada ca au buzunarul gol. Le-am dat pe datorie, stiam ca a doua zi mi-i aduceau, cu bacsis cu tot. Acum am deja trei-patru domni care platesc la saptamâna: il iau in fiecare zi si platesc la sfârsit. Niciodata nu am avut surprize neplacute: increderea este reciproca. Iar pe mine ma ajuta extrem de mult: imi fac reclama buna si câstig alti clienti fideli“.
Absolventa de liceu si scoala sanitara, Florentina a avut destule experiente care sa o convinga ca a vinde ziare nu este nicidecum o rusine. Dimpotriva, locul de munca – strada – i-a oferit destule satisfactii: libertatea de a-si stabili singura un program de lucru, de a decide singura cum sa-si organizeze activitatea, de a-si fixa norma de lucru in functie de nevoile personale. Corecta, ambitioasa si mai ales foarte punctuala, Florentina se bucura acum, dupa sase ani, de respectul intregii bresle de volanti din Craiova.
„Ma apreciaza mai ales pentru ca sunt o femeie hotarâta si pentru ca, oricât de greu este, nu renunt. Dar principalul motiv al satisfactiei mele este ca am câstigat exact cât am meritat. Stau intr-o casuta in Bordei, cu parintii, un nepot si fiul meu, Ionut. Deja ma gândesc sa fac cerere la primarie pentru o bucata de pamânt, sa ridic doua camere. Baiatul are 15 ani, creste, va avea nevoie de camera lui. Eu sunt inca tânara, o sa muncesc pâna o sa realizez tot ce mi-am propus. Fara rusine, pentru ca nici o munca nu e rusinoasa“.
