53 de mineri, ingineri, vagonetari, masuratori de gaze, lacatusi, electricieni, maistri si militari in termen, adusi de Ceausescu sa „dea tarii cât mai mult carbune“, au fost pomeniti de cei ramasi in urma lor la Mina Livezeni, dupa un sfert de secol de la unul dintre cele mai mari accidente de mina.
Rudele celor care au murit atunci in urma exploziei unei acumulari de gaze, precum si minerii care lucreaza acum in Mina Livezeni, au avut ocazia sa afle, de la cei ramasi in viata, ce s-a intâmplat atunci, dar si ca pe 29 noiembrie 1980 Securitatea a considerat ca oamenii nu au murit, ci „au cazut la datorie“.
80 de copii au ramas atunci fara tata, in multe cazuri singurul care aducea bani acasa. Desi au fost lucratori care au incercat sa impiedice atunci intrarea in sut a minerilor, deoarece acolo concentratia de metan era prea mare, s-a considerat ca „era ultima zi din luna si ca productia statea prost“. „Pe mine m-au gasit minerii din sectorul 2, unde gazele au aparut mult mai târziu si au avut timp sa-si puna mastile… M-au carat si pe mine, iar la Putul est mi-am revenit… Am vazut mai târziu o harta topografica cu abatajul in care am lucrat si cu toti colegii, unde au fost gasiti morti. Toti au fugit in aceeasi directie cu mine, spre galeria de cap, dar fiind mai spre statie i-a ajuns din urma acel fum care i-a omorât pe loc. Stau si acum si ii multumesc lui Dumnezeu câta sansa am avut in acea zi, sa scap cu zile, singurul din 13, câti am intrat in acel abataj“, isi aminteste Lepadatu, unul dintre minerii supravietuitori, citat de ziarul Ortacul, editat la Mina Livezeni.
Pe 29 noiembrie 2005, minerii, autoritatile locale si conducerea Companiei Huilei au adus un pios omagiu celor ce au pierit atunci. La troita din curtea minei a fost organizata si o slujba religioasa, iar la ora 12.00 a sunat sirena, pentru momentul de reculegere inchinat celor 53 de ortaci, la fel ca si acum 25 de ani.
