Dan Novacovici a trait, a iubit si va sfirsi alaturi de cei care l-au vegheat o viata
O rezerva de spital. Un pat acoperit cu carti si reviste, iar alaturi, o masina de scris si un carucior cu rotile. Pe pereti, poze alb-negru, ingalbenite de vreme, in care o femeie zimbeste trist si putin enigmatic. Aceasta este „lumea“ pentru Dan Novacovici, locul in care traieste de 33 de ani. Barbatul a facut de mult pace cu viata si cu Dumnezeu. Se considera chiar implinit. Secretul nu se afla insa in camera strimta de spital, ci in universul vast pe care Dan si l-a creat inlauntru, in sufletul sau.
Iubire de-o viata intr-o camera de spital
Dan Novacovici are acum 64 de ani. Cind a venit aici, in 1968, era un tinar debusolat, fara nici un sprijin, plimbat prin spitale de la virsta de 16 ani. A imbatrinit o data cu personalul din spital, care l-a ingrijit si i-a devenit prima si singura familie pe care a cunoscut-o si care l-a acceptat vreodata. Tatal lui a fost doctor, iar mama, care ii mai trimitea din cind in cind pachete, a fost solista a Operei din Arad. L-au abandonat pentru ca era bolnav. Suferea de scleroza in placi, impotenta functionala si tulburari de vorbire. Dan si-a aflat sprijinul si prietenii printre cei care i-au stat la capatii si i-au vegheat boala. Cu un grad de inteligenta peste normal, asa cum il caracterizeaza directorul spitalului, Lionel Mindrea, barbatul a invatat, s-a maturizat si a infaptuit mental, cu ajutorul cartilor pe care le devoreaza, tot ce nu a putut trai fizic, tradat de corpul neputincios, tintuit la pat. In ciuda bolii, Dan a avut o viata multumitoare. A trait o poveste frumoasa de dragoste, traita cu intensitatea unui om privat de dragoste din primele clipe ale vietii. S-a insurat cu o femeie pe care a iubit-o pina la capat, cu care a impartit salonul de spital, visurile si prabusirile. Asistentele isi mai amintesc si acum cum a inceput totul: „Ea scrisese intr-o revista ca e singura, cu greutati, internata intr-un camin de linga Sibiu. Voia sa corespondeze cu cineva, atit. Dan i-a scris. Intr-o zi a platit din banii lui o masina si s-a dus la ea. A gasit-o internata in spital, la Sibiu, operata de apendicita. I-a dus carti, ciocolata si nuci. De atunci au ramas impreuna“, povesteste una dintre asistente. „Pina cind moartea ne va desparti“ s-a transformat din cuvinte in credinta. Acum, Dan vrea sa fie ingropat alaturi de femeia care i-a dat vietii lui cel mai frumos sens, daruindu-i un copil. „Cred ca atunci cind m-am casatorit a fost cel mai fericit moment al vietii mele. Era si ea bolnava, mergea in cirje, dar era o inteligenta“, povesteste cu nostalgie barbatul care mai pastreaza inca pe deget verigheta, semnul unirii lui pe veci cu Elvira. Pe peretele din spate, privirea femeii il vegheaza dintr-o poza facuta in ziua nuntii. Alaturi, fotografii cu fetita lor, Monica, nascuta perfect sanatoasa, acum casatorita.
Dan Novacovici scrie o carte despre viata lui
Dan nu si-a lasat niciodata mintea sa leneveasca. El crede ca acesta este si secretul implinirii lui. „Citesc foarte mult. Lectura este cel mai bun prieten al omului. Am citit mult din literatura universala: Goethe, Dumas, Paul Feval. Iubesc si opera, si in general muzica anilor ’50, mai lenta, calda, facuta pentru suflet. Muzica simfonica este, de altfel, si un tratament pentru bolnavi, te relaxeaza, te transpune. Probabil ca in inclinatiile mele este si ceva genetic. Eu provin dintr-o familie de intelectuali, mama cinta la pian…“. Barbatul lucreaza la o carte despre viata lui, din care, cu siguranta, multi vor avea de invatat despre cum sa isi depaseasca limitele. „Eu mi le-am depasit. Daca m-as gindi la starea mea de handicapat ar fi un dezastru. Am depasit starea aceea de inferioritate de foarte mult timp, de cind am devenit colaborator al revistei Rebus. Mi-am facut singur educatia, citind, iar placerea de a lucra cu cuvintele si de a face rebus m-a ajutat foarte mult“, a spus Dan. Masina de scris, deocamdata in repaus pentru ca barbatul nu a mai avut bani sa-i cumpere cartus, asteapta acum finalul povestii, cele citeva pagini care sa intregeasca istoria unei vieti aflate sub puterea lui „a voi“. Barbatul spune ca, pe linga finalizarea cartii, tot ce isi mai doreste este ca spitalul, casa lui, familia lui, sa nu fie desfiintat, asa cum se zvoneste. … Si sa fie ingropat sub aceeasi lespede sub care se odihneste, din 1989, Elvira. Impreuna pina la capat…
