Lumea de dupa Alianta

„Cu noi sau cu teroristii!“ – prin aceasta fraza, prin implicatiile sale pentru viitoarea ordine politica si militara a lumii, presedintele Bush a intrat deja in istorie.

Pentru prima oara intr-o indelunga cronologie a singelui, o tara anunta declansarea unui razboi nu impotriva unui inamic desemnat prin numele unei tari sau unui grup de tari: pentru prima oara, SUA au anuntat formarea unei coalitii impotriva unui inamic colectiv al omenirii, nominalizat doar in termenii generici de „terorism international“, cerind constituirea unei aliante ofensive de dimensiuni fara precedent.

Si, tot pentru prima oara, SUA transmit un mesaj foarte clar intregii lumi, anuntind ca, de acum inainte, loialitatea se va defini in termeni succinti, precisi si fara nici un fel de posibil echivoc, intr-o impartire in alb si negru niciodata vazuta in traditia diplomatica. Dispare, deoarece este evident caduc si imposibil de aparat logic, conceptul de „neutralitate“ sau de „asteptare prudenta“ care a constituit, timp de ani, decenii sau secole, insusi fundamentul existentei unor state sau a unor regiuni ale lumii.

Nu mai exista decit aliati pentru ofensiva sau dusmani, si ei aliati in conspiratia neagra a terorismului international. Nu mai exista atitudine de mijloc, nu mai poate exista dezinteres politic sau indepartare geografica justificind macar umbra unei ezitari.

Aceasta este substanta ideologica si realitatea faptica a noii Aliante pe care SUA o anunta lumii de inceput de secol XXI. Ceva nou?

Desigur, dat fiindca ca este vorba despre o alianta cu o baza uriasa la nivel de intentii anuntate (ofensiva impotriva terorismului va avea componente militare, economice, politice, diplomatice, financiare, sociale), aceasta insemnind practic o coalizare a resurselor unei parti a planetei, daca nu a celei mai mari parti a planetei, impotriva acelor state (pe lista se pare ca sint 60 de nume) care ar fi acordat sprijin miscarilor teroriste. Implicatiile unei asemenea rupturi intre civilizatii sint enorme.

Mai este un element cu totul nou, foarte putin evocat pina acum: rolul celeilalte Aliante, cea care, pina in acest moment, era denumita, pur si simplu, „Alianta“, deoarece era unica, NATO, Alianta Tratului Atlanticului de Nord. Principiul de lucru fundamental al acestei Aliante este consensul, consensul asupra oricarei decizii, vetoul unei singure tari membre, fie ea si Luxemburgul, putind bloca intregul proces. De data aceasta, Alianta care se deseneaza acum nu mai are nevoie de consens, deoarece are un scop unic, precum si o determinare extrem de precisa: distrugerea terorismului. Alianta va functiona, este relativ usor de prevazut, nu la nivelul unui consiliu de ambasadori care sa reprezinte pozitiile tarilor membre, ci in raport cu vointa unica transmisa de factorul responsabil si generator al miscarii, adica Statele Unite, ceilalti membri ai Aliantei acceptind implicit toate conditiile de joc numai prin faptul ca se alatura acestei miscari.

Mai exista o a treia dimensiune, legata de incheierea fazei sau fazelor militare, asa-numita perioada postconflict. Foarte important de evocat, deoarece in ultimul deceniu prevalase ideea unor conflicte ale viitorului care sa fie de dimensiuni si durate limitate, caz in care „managementul de conflict si postconflict“ devenea cheia strategiilor militare si civile, un exemplu in acest sens fiind Kosovo. Ceea ce se anunta acum este insa cu totul si cu totul altceva: se evoca o actiune de lunga durata, cu implicarea unor forte enorme, cu deplasarea unor unitati militare fara precedent dupa cel de-al doilea razboi mondial, chiar NATO transmitind mesajul ca, pentru prima data in cei 52 de ani de existenta, este gata sa ia in considerare aplicarea articolului privind apararea colectiva in caz de atac. Toate acestea ridica o intrebare? Cine va asigura reluarea circuitelor de normalitate, atunci cind faza operationala a luptelor se va fi incheiat? Cine va forma, instaura si veghea la buna functionare a administratiilor civile in zonele ce urmeaza a fi supuse unui atac masiv? In cazul Kosovo, teritoriu minuscul, a fost o problema grava gasirea de politisti civili, formarea judecatorilor si membrilor administratiei, si acum mai fiind nevoie de sustinerea economica si sociala a comunitatii internationale pentru ca lucrurile sa aiba un cit de cit caracter normal si structurile locale sa reintre in actiune. Dar care sint perspectivele in cazul unor teritorii cu mult mai vaste? Raspunsul sa fie administratii militare provizorii, cu tot ceea ce ele presupun in termenii asigurarii desfasurarii normale a vietii economice si sociale a unor teritorii, zone, tari sau chiar regiuni?

In fine, ultima problema – poate si cea mai dureroasa fiindca, la un moment dat, va fi imposibil de evitat – este obtinerea unui mandat ferm si complet neechivoc din partea Consiliului de Securitate al ONU. „Ferm“ inseamna indicarea aprobarii explicite a folosirii fortei. „Neechivoc“ inseamna indicarea tarilor care pot face obiectul unor asemenea masuri extreme. Se va intimpla oare asa ceva? „Solutia Kosovo“, adica un mandat general care a fost posibil de extins de catre NATO, nu mai poate reprezenta o alternativa credibila, mai ales in perspectiva nevoii de a obtine un vot favorabil in Adunarea Generala.

Perspectivele pe care le ridica aceste intrebari, pe termen mediu, sint extrem de cetoase si incilcite, deoarece, in functie de natura Noii Coalitii, s-ar putea prefigura, pe baze cu totul noi, o Noua Alianta. Nu atit pentru momentul initial ofensiv, ci, mai ales, pentru tot ce va urma in termeni de „impunere a pacii“, pentru a folosi un termen drag strategilor NATO. Dar cine va impune pace si cu ce mijloace, asta deja este o alta problema, a carei solutie poate fi anticipata urmarind miscarile „grupurilor de lupta“ care se deplaseaza in mars fortat catre diversele locatii strategice din Mediterana, Golful Persic, Uzbekistan, Turkmenistan, catre bazele din Turcia…