Cum a ajuns Grecia în situaţia dezastruoasă actuală, ce dă bătaie de cap tuturor statelor din zona euro, dar şi cu un impact grav asupra pieţelor de capital la nivelul planetei, ne explică – detaliat – Jean Quatremer, un reputat comentator politic, scriitor şi jurnalist francez specializat în problemele UE, cu prioritate cele privitoare la Grecia, corespondent la Bruxelles al ziarului Liberation. Întors la sfârşitul lunii august dintr-o vacanţă în Elada, jurnalistul îşi aşterne teribilele sale impresii într-un blog al cotidianului Liberation.
Mă aflam recent la o tavernă renumită de pe insula Hydra, situată la circa două ore distanţă de portul Pireu, relatează jurnalistul francez. La finele unei cine la care participam alături de alţi circa zece prieteni greci, am cerut nota de plată. Ne-a fost adusă pe un petic de hârtie care nu avea nici un însemn oficial. Surprins, am solicitat un bon fiscal. Jenaţi, amicii greci mi-au spus că patroana tavernei nu dă niciodată vreun document oficial. Am întrebat dacă pot plăti cu cardul. Regretăm, a fost răspunsul, dar taverna nu are terminal ad hoc. Cu alte cuvinte, în această tavernă funcţionează, în totală libertate, economia neagră: nu tu bon de plată oficial, plata se face doar cash. Ca atare, nu se plăteşte impozit sau se plăteşte unul simbolic. Am aflat, continuă jurnalistul, că ceea ce se petrece la taverna respectivă nu este un caz izolat: nici unul din restaurantele din insula Hydra nu eliberează facturi fiscale şi nu acceptă decât plata cu banii jos. Şi, culmea, a aflat jurnalistul, toată societatea bună din Atena frecventează insula Hydra, inclusiv premierul Georges Papandreou şi ministrul de finanţe elen. Nu se poate spune, deci, că frauda fiscală este practicată aici cu discreţie. Jean Quatremer spune că aceeaşi situaţie este şi la micile pensiuni de pe insulă. La una dintre ele – al cărei nume jurnalistul refuză să-l dea – sunt propuse şapte camere, contra minimum 50 de euro fiecare. Proprietarul are, zilnic, un profit de 350 de euro, fără a oferi clienţilor vreun document oficial. Cum sezonul turistic durează aici patru luni pe an (plus sărbătoarea Paştelui ortodox), proprietarul primeşte – ilegal – minimum 42.000 de euro. Chiar dacă ţinem cont de serviciile din pensiune – plătite tot la negru – plus apa, electricitatea, după ce şi investiţiile la demararea afacerii au fost făcute tot la negru, proprietarul rămâne cu un câştig „frumos“, la care nu plăteşte nici un fel de impozit. Toată insula, constată jurnalistul francez, funcţionează „la negru“. Lucrările la construirea locuinţelor sunt efectuate fără factură, i-a relatat ziaristului un amic ce tocmai ieşea de la o bancă din insulă cu un plic burduşit cu bancnote de 100, 200 şi 500 de euro. „Înţelegi, spunea el, aşa stau lucrurile când institui un TVA de 23 la sută. Dacă totuşi ceri o factură fiscală, adaugă el, lucrurile trenează, ţi se face cu mare întârziere“.
Frauda fiscală, „sport naţional“
Aşa stau lucrurile în Grecia: între „a te descurca“ şi „fiecare pentru el“, spune jurnalistul, în timp ce ţara se confruntă cu cea mai gravă criză din istoria ei: o datorie publică ce va ajunge în 2012 la 161% din PIB, o recesiune ce va depăşi -4,5%, faţă de -3,5% cât se prognozase, un deficit pe care guvernul nu-l poate resorbi, chiar dacă a încercat şi a reuşit câte ceva. Aşa cum anunţa recent însuşi ministrul de finanţe, Evangelos Venizelos, obiectivul de a micşora, anul acesta, deficitul până la -7,4% din PIB nu va putea fi atins, invocând drept cauză recesiunea. El nu merge, însă, mai departe cu explicaţia. Nu se spune că, deşi încasările din impozite au înregistrat o oarecare creştere în ultimul an, mai este mult de făcut la acest capitol. Frauda fiscală, subliniază jurnalistul francez, rămâne un sport naţional, iar economia „neagră“ este estimată în acest moment la 30-40% din PIB. Dacă administraţia fiscală nu ar fi fost coruptă, dacă ar fi fost eficace, spun mulţi cunoscători ai realităţii elene, o mare parte din problemele acestei ţări ar fi putut fi soluţionate.
Existau dovezi evidente pentru a refuza accesul Greciei la zona euro
A trebuit să aşteptăm 2011 pentru ca partenerii Atenei să recunoască, în sfârşit, oficial, ceea ce toţi cei care vizitau Grecia cunoşteau de mai multă vreme?, întreabă jurnalistul. Fără a face o anchetă aprofundată, ci doar plimbându-te prin Grecia, aşa cum am făcut eu, spune el, puteai ajunge la concluzia că această ţară este departe de Europa, chiar foarte departe. Un astfel de demers, fără a fi fost exhaustif, ar fi permis partenerilor Greciei să respingă cererea acesteia de a accesa în zona euro, iar agenţiile de rating n-ar mai fi avut prilejul ca, vreme de zece ani, să-i dea note excesive. Reamintind că face vizite în Grecia încă din 1981, când aceasta a aderat la CEE, ziaristul a constatat că, de atunci, a tot asistat cum fonduri structurale europene au fost „deversate“ în această ţară ca într-un sac fără fund. Începând din 1988, UE a transferat în Grecia fonduri importante, până la echivalentul a 3-4% din Produsul Intern Brut al acestei ţări, dar o bună parte din ele au fost deturnate. Jurnalistul francez oferă în acest context şi unele exemple: autostrada Atena-Salonic, care nu este nici azi, după mai bine de 30 de ani, terminată, a trebuit să fie finanţată de minimum două-trei ori din fonduri europene. Se spune că istoria construirii acestei autostrăzi devenise subiect de glume. Deşi cu importanţă strategică, după atâţia ani de la începerea lucrărilor nu a ajuns decât până la Corinthe. De aici până la Patras, un port foarte important, autostrada nu mai există. Poţi vedea, însă, pe parcurs, pe ici pe colo, câte o bucată de autostradă în folosul unor „prieteni“ locali. În 1993, reaminteşte jurnalistul francez, Jacques Delors, pe atunci preşedinte al Comisiei Europene, a lansat un strigăt de alarmă legat de risipa ce se făcea cu fondurile europene în Grecia. Imediat însă a fost redus la tăcere de François Mitterrand, căruia prietenul său, premierul Andreas Papandreou, tatăl actualului prim-ministru elen, i s-a plâns de atacul lui Delors. În acest timp, la Bruxelles se făceau glume pe seama modului în care erau irosiţi banii europeni în Grecia. Se râdea copios, de pildă, pe seama tractoarelor greceşti echipate cu aparate stereo, din fonduri structurale europene.
Refuzul de a privi în faţă realitatea datează încă de pe vremea lui Andreas Papandreou
Jurnalistul francez îşi reaminteşte, de asemenea, de un moment plin de interes. În perioada în care se negocia Tratatul de la Maastricht, a pus o întrebare unuia din negociatorii francezi, Pierre de Boissieu, dacă Grecia are capacitatea de a se integra în zona euro. A primit un răspuns şocant: „Grecia face parte din clubul nostru mediteranean, putem s-o primim“. Constatăm astfel, spune jurnalistul francez, că refuzul de a privi în faţă realitatea, respectiv cea dintr-o ţară condusă de o adevărată mafie (Papandreou – tatăl fiind creatorul acestui sistem) datează de mai multă vreme. Este adevărat că situaţia s-a mai îmbunătăţit în ultimii ani, dar răul a continuat. La începutul deceniului trecut, Michel Barnier, care deţinea funcţia de comisar european pentru fonduri structurale, s-a luptat pentru a obţine – în folosul Greciei – un ajutor financiar destinat creării unui cadastru. Dar şi acest fond s-a evaporat. În 2011, acest cadastru ar fi putut fi extrem de util inspectorilor financiari, cel puţin celor care nu sunt corupţi, dar el nu exista. Rezultatul: construcţiile ilegale au devenit regulă (încălcându-se normele de protecţie a mediului), iar statul s-a văzut în situaţia de a impune doar nişte taxe, fără a îndrăzni să le demoleze. Şi mai grav: banii proveniţi din fonduri europene au fost utilizaţi îndeosebi pentru consum, în loc să fie investiţi în infrastructură, în cercetare sau în educaţie, pentru pregătirea creşterii economice viitoare. Ca să nu mai vorbim de faptul că Grecia importă de trei ori mai mult decât exportă. Ea a devenit, de exemplu, una din pieţele europene ale automobilelor de lux. Jurnalistul francez relatează că, de-a lungul vacanţelor petrecute în această ţară, a constatat că nicăieri, cu excepţia Germaniei, nu a mai văzut atât de multe automobile Porsche, Audi, Mercedes, BMW, Lexus… ca în Grecia. Un parc imens de automobile, subliniază ziaristul, care nu corespunde unei bogăţii reale a ţării. La Ioanina, de pildă, el a avut prilejul să vadă în garajul unui cetăţean două automobile de marcă germană ce valorau în jur de 100.000 de euro. Peste tot, în Grecia, vezi semnele unor averi, unor sume de bani obţinute facil, graţie, între altele, ajutoarelor regionale europene şi la adăpostul monedei euro, care a permis statului să se îndatoreze dincolo de limitele normale şi să angajeze sute de mii de funcţionari, care, adeseori, nu au alte calităţi decât fidelitatea politică. Efectul asupra structurii preţurilor a fost, şi el, dezastruos. Când s-a trecut la euro, reaminteşte jurnalistul francez, proprietarii cafenelelor (doar un exemplu – n.r.) nu s-au complicat în calcule: o cafea care costa înainte 250 de drahme a fost facturată de la o zi la alta la 2,50 euro, în loc de 75 de cenţi (1 euro valora 340,750 drahme). Iar lucrurile sunt valabile şi în alte domenii ale consumului. O masă modestă te costa până la 15 euro. În schimb, cafenelele, tavernele sunt pline de ecrane imense, iar patronii conduc automobile BMW sau alte mărci din cele mai scumpe. Rata inflaţiei s-a menţinut constant în ultimul deceniu între 3 şi 5%. Preţurile practicate la hoteluri, în magazinele de îmbrăcăminte sau încălţăminte sunt frapant de mari. Bancnota de referinţă în Grecia nu este, ca în Franţa, cea de 10 sau de 20 de euro, ci cea de 50 de euro. Bancomatele eliberează în mod curent bancnote de 100 de euro. Informaţii obţinute de la turiştii străini în Grecia semnalează o tendinţă de schimbare a comportamentului comercianţilor. În Corfu, insula invadată de germani şi britanici, precum şi în alte câteva insule, administraţia fiscală a început să funcţioneze normal, să aducă încasări la buget. Guvernul a ales însă soluţia cea mai facilă. A tăiat unde era cel mai uşor de acţionat rapid – reducerea salariilor funcţionarilor, a pensiilor. Liber profesioniştii, comercianţii, antreprenorii scapă însă, aproape în totalitate, controlului fiscal. La fel stau lucrurile cu marile averi (fără a ne referi la biserică şi marii armatori care prin lege sunt scutiţi de plata impozitelor). O situaţie, spune jurnalistul, ce se menţine deoarece nu există o administraţie competentă şi necoruptă. A fost nevoie – la insistenţele Germaniei – ca, pentru a se evita erorile din trecut, să se decidă ca fondurile europene acordate Atenei să nu mai fie administrate de autorităţile elene, ci de o administraţie europeană condusă de un…. german. De asemenea, aşa cum s-a anunţat, cele 50 de miliarde de euro din privatizări vor fi realizate nu de guvernul de la Atena, ci de o instituţie independentă în componenta căreia se află nu doar greci, ci şi europeni, pentru ca sumele respective să nu se mai „evapore“, aşa cum s-a întâmplat în anii anteriori. Dar, este de părere jurnalistul francez, situaţia a ajuns într-un stadiu atât de delicat încât europenii riscă să plătească încă multă vreme erorile grecilor.
