A fost dascăl şi director de şcoală. Chiar şi după pensionare, nu a putut sta departe de locul în care şi-a petrecut întreaga viaţă. După 27 de ani de la ieşirea din câmpul muncii, Nicolae Andrei, fost director al Colegiului Naţional „Carol I“ din Craiova, este prezent în fiecare dimineaţă la şcoală, în mijlocul colegilor de breaslă, cu un sfat, cu o povestioară…
„Viaţa mea se întinde pe un interval foarte mare de timp! Anul trecut, în august, am împlinit 85 de ani, o vârstă despre care se zice că este un dar biblic… După 80 de ani, se spune că viaţa este doar chin şi durere…“, şi-a început povestea Nicolae Andrei. L-am găsit, bineînţeles, la şcoală, însă într-un moment trist din viaţa sa, la doar câteva luni de la pierderea celei mai importante fiinţe din viaţă, soţia sa, „doamna mea“, cum îi place să spună. Se simte singur, deşi are alături doi copii, fiica – profesoară de matematică – şi fiul – inginer la Geneva, cinci nepoţi şi opt strănepoţi.
Istoria unui om
Nicolae Andrei este de loc din satul Livezile, comuna Podari. S-a născut într-o familie de muncitori ceferişti. La vârsta adolescenţei s-a aflat la cumpăna dorinţelor părinţilor: tata voia ca fiul să îi urmeze cariera, iar mamei i-ar fi plăcut ca băiatul ei să devină învăţător în satul natal. „Mama a avut o poveste de viaţă foarte tristă, ce mi-a marcat copilăria. Nu am avut şansa să îmi cunosc bunicii, să mă pot bucura de istorisirile bunicului meu… Mama a rămas orfană şi a fost dată în îngrijirea unui unchi infirm, care nu şi-a putut permite să o dea la şcoală. Mama mea a fost neştiutoare de carte, însă în meseria pe care a urmat-o s-a descurcat extraordinar. Din acest motiv, mama a stăruit să urmez Şcoala Normală. Aşa am şi făcut, am vrut să-i împlinesc dorinţa. Am urmat apoi Facultatea de Română-Istorie din Bucureşti. Am revenit în satul natal, unde în primii ani după absolvire am fost învăţătorul comunei“, a adăugat Nicolae Andrei. La scurt timp, chiar din primii ani de catedră, viaţa avea să ia o întorsătură radicală. Într-o zi, inspectorul general din acea vreme, Săvoiu, a venit în inspecţie la clasa învăţătorului. A zăbovit câteva ore. După câteva zile, Andrei a fost chemat la Craiova. A primit propunerea să devină şef de secţie în învăţământ, apoi inspector şcolar la judeţ, şeful Cabinetului Pedagogic Oltenia. Pe 1 septembrie 1961 a revenit la catedră şi i s-a încredinţat sarcina de a deveni director al Liceului „Nicolae Bălcescu“, a doua şcoală în limba română ca vechime din ţară. Din acel moment şi până în 1983 a fost directorul colegiului craiovean. Pe tot parcursul carierei sale, Nicolae Andrei a avut drept misiune atragerea copiilor de excepţie din şcolile din judeţ, dar şi a dascălilor care dovedeau calităţi deosebite. Nu i-a uitat nici o clipă pe cei care l-au ajutat pe tot parcursul carierei, îi păstrează în suflet şi le este recunoscător. Şi-a făcut meseria cu rigurozitate, însă în slujba copilului şi a şcolii: „Până în acest moment al vieţii, din vina mea, am omis să menţionez un om care m-a sprijinit în acele timpuri, Gheorghe Cărbureanu. Acest om m-a ajutat, m-a înţeles, mi-a oferit ajutorul necesar ori de câte ori am avut nevoie. Sunt conştient de un lucru: colegiile ţin barca schimbărilor, ele rezistă prin dascăli şi tradiţie. În cariera mea de om în slujba catedrei, m-am ghidat după nişte cuvinte celebre, care mi-au călăuzit paşii: «Dascălul care lipseşte de la ore nu trebuie iertat nici după ce a murit!»“.
Despre povestea şcolii şi foşti elevi
„Şcoala s-a deschis în chiliile de la Obedeanu… La 20 mai 1826 s-a înfiinţat şcoala, însă construcţia a început în 1835. Pe 11 ianuarie 1838, stâlpii şcolii s-au dărâmat din cauza cutremurului. Şcoala a fost reconstruită cu bănci frumoase şi cu un turn cu ceas – ceea ce nu era obişnuit pentru o clădire. Mobilierul trebuie să fi fost de lux, din moment ce s-a lucrat la el 12 ani şi a costat în acele vremuri 300.000 de lei. În noiembrie 1842, noul local se inaugurează şi şcoala începe. Vechiul imobil al liceului era compus din parter şi etaj, turn cu orologiu, sală de festivităţi, un larg culoar cu ferestre mari spre grădină, cancelaria, internatul şi la etaj apartamentul directorului. După înfrângerea Revoluţiei, şcoala se închide pentru că nu are dascălii necesari. Clădirea devine cazarmă, spital, bucătărie. După Revoluţie, pe tronul Ţării Româneşti urca Barbu Ştirbei, care cumpărase terenul pentru şcoala craioveană. În 1852 s-a închis din nou şcoala, care devine comandament ţarist şi spital. În 1885, prin înalt decret regal, devine «Liceul Carol I». «Localul liceului inspira jalea», aşa scriau ziarele Craiovei în 1885. Şcoala cea nouă s-a construit între anii 1893 – 1895, a costat 1.029.001 lei şi era «podoabă a oraşului». Pictorul Francisc Tribalski, cel care a pictat şi Castelul Peleş, a realizat frescele din bibliotecă şi sala rotundă. Şcoala cea nouă, cu cupolă, era dotată cu mobilier luxos. Însă, şi acest local devine spital în timpul primului război mondial. În 1915, în cancelaria liceului aveau loc şedinţele Societăţii «Prietenii ştiinţei», filiala Craiova, cu profesorii liceului mai ales. Activitatea se desfăşura având ca membri personalităţi ale timpului. Ei au meritul de a fi înfiinţat Universitatea din Craiova. În 1926, laboratorul de fizică a fost dotat cu aparatură extrem de valoroasă, iar în laboratorul de biologie a fost adusă o colecţie de roci, şi astăzi o mândrie a Colegiului“, sunt doar câteva date din istoria CN „Carol I“ povestite de directorul Andrei.
Din rândul foştilor elevi, aproape 50 au fost primiţi – în semn de supremă apreciere pentru contribuţia adusă la dezvoltarea ştiinţei, artei şi culturii româneşti şi universale – în cel mai înalt for al ţării, Academia Română: Theodor Aman – pictor şi grafician, Constantin Angelescu – medic şi om politic, Eugen Angelescu – chimist, Corneliu Baba – pictor, Gheorghe Chiţu – publicist şi om politic, Gogu Constantinescu – inginer, inventator, Traian Demetrescu, Felix Aderca, Eugen Ionesco, Gib Mihăescu etc.
Nicolae Andrei deţine titlul de profesor emerit, conferit în 1969, iar trei decenii mai târziu îl primeşte şi pe cel de Cetăţean de Onoare al Craiovei. În biografia personală şi-a făcut loc şi Ordinul „Meritul Cultural“. Este autorul a peste 30 de lucrări despre învăţământul oltean. Craiova ocupă un loc important în sufletul său, îi cunoaşte istoria, a cercetat-o, i-a dăruit tot ce a avut mai bun.
„Până în acest moment al vieţii, din vina mea, am omis să menţionez un om care m-a sprijinit în acele timpuri, Gheorghe Cărbureanu. Acest om m-a ajutat, m-a înţeles, mi-a oferit ajutorul necesar ori de câte ori am avut nevoie. Sunt conştient de un lucru: colegiile ţin barca schimbărilor, ele rezistă prin dascăli şi tradiţie. În cariera mea de om în slujba catedrei, m-am ghidat după nişte cuvinte celebre, care mi-au călăuzit paşii: «Dascălul care lipseşte de la ore nu trebuie iertat nici după ce a murit!»“.
