Acasă Actualitate Cultura In memoriam Mircea Manolescu: de la poezia satirică la roman

In memoriam Mircea Manolescu: de la poezia satirică la roman

Mircea Manolescu
Mircea Manolescu

Mircea Manolescu s-a născut la 15 ianuarie 1938 în Craiova. Clasele primare le-a urmat la şcoala germană „Sf. Anton” din oraşul natal, pentru a absolvi mai apoi Colegiul „N. Bălcescu”.

Debutul literar s-a produs în anul 1987, prin publicarea poeziei „Romanța mingei de fotbal” în numărul 739 al revistei „Urzica”. Au urmat ani în care a continuat să colaboreze cu revista „Urzica”, cu almanahul „Perpetuum comic” iar după anul 1989 cu revistele umoristice „Moftul român”, „Papagalul”, „Scaiul” şi „Spinul”.

Primele texte în proză au fost publicate în revistele „Sănătatea”, „Papagalul” și „Spinul”, începând cu anul 1988, sub forma unor anecdote sau a unor schițe umoristice.

În anul 1998 apare la Editura Licorn primul volum de versuri, „Zâmbete ironice”.

Diverse selecții de poezii au fost publicate în antologiile Editurii Anamarol (Simbioze lirice – volumul 14 din 2015, Metamorfoză – volumele 5 și 7 din 2019, sau Carmen – volumul XXIX din 2019), în publicaţia online „Poeţii Noştri”, precum și în două medalioane Mircea Manolescu, apărute în numerele 7512 din 02.11.2017 şi 8537 din 17.01.2022 ale cotidianului Curierul Național.

„Cea mai frumoasă vârstă”, un nou roman în anul 2023

Printre poeziile cele mai cunoscute se numără şi „Fabula mărului”, preluată cu simpatie de mediul online, prin intermediul unor publicaţii electronice, al unor canale de YouTube dedicate sau al paginilor de Facebook, reuşind să facă deopotrivă deliciul marilor şi al micilor amatori de poezie umoristică.

La sfârşitul anului 2020 apare la Editura Anamarol primul său roman, „Taina Pădurii Stuparu”. Acesta a oferit cititorilor şansa de a cunoaşte o nouă dimensiune a scriitorului Mircea Manolescu, aceea de romancier.

Autorul vine în întâmpinarea cititorilor cu un nou roman în anul 2023, „Cea mai frumoasă vârstă”, volum publicat la Editura Anamarol. De această dată scriitorul alege un subiect pe cât de facil la prima vedere, copilăria, pe atât de complex prin prisma contopirii cu personajele sale.

Despre Mircea Manolescu se poate povesti foarte mult. De la felul fascinant în care capta atenţia interlocutorilor săi, prin jovialitatea apariţiei sale şi uşurinţa de a-şi exprima punctul de vedere indiferent de subiectul abordat, până la felul bonom în care privea lumea înconjurătoare, chiar şi atunci când aceasta se dovedea extrem de ofertantă în subiecte satirice.

Textele sale vorbesc despre autor

Astăzi însă preferăm să lăsăm textele sale să vorbească despre Mircea Manolescu, prin câteva scurte fragmente extrase din romanul „Cea mai frumoasă vârstă”:

„Dar în sfârșit se milostivi soarta să vină și autobuzul nostru, așteptat acum de vreo treizeci de inși, arzând de nerăbdare să se înghesuie în mijloacele de transport urbane.

Ca de obicei mașina veni plină, dar nimeni nu își pierdu speranța și optimismul, oamenii căpătaseră în decursul anilor o valoroasă experiență, știau că unde merge mia, merge și suta.

Mai întâi i se dădu întâietate unei doamne care ducea de mână un copil de vreo cinci-șase ani, cu tot capul înfășurat în bandaje. Când și când de sub bandaje se auzea un scâncet înfundat.

Doamna urcă, apoi fu reeditat la scară mică, firește, atacul de la Smârdan și ceea ce părea greu de crezut se produse, totuși: reduta motorizată a fost cucerită. Nici un singur călător nu a rămas de căruță.

Despre autobuzele astea ale noastre aș putea spune că se caracterizează prin trei particularități: sunt foarte vechi, nemaipomenit de rezistente și cât se poate de frumos colorate. Culoarea lor veșnic proaspătă și veselă poate să te inducă în eroare exact până în clipa când le-ai călcat interiorul. Apoi vine dușul rece al realității!

Motorul începu să tușească, să strănute, să explodeze în rateuri și să scoată fum cât o duzină de locomotive Malaxa luate la un loc.

Cutia de viteze cârâi de câteva ori a pagubă, dar șoferul n-o luă în seamă, ci perseveră în manevre până când hardughia se urni din loc și peste toate, în mașină se auzi un suspin colectiv de ușurare.

Frânturi

Oamenii începură să mai schimbe câte o vorbă între ei, iar taxatoarea să strige în mod inutil: ”Avansați înainte!”, de parcă ne-ar fi invitat să ieșim prin parbrizul șoferului.

Lângă mine se nimeri doamna cu copilul. Pe cât posibil cei din jur îi protejau, lăsându-le câțiva centimetri în plus peste ce dețineau ceilalți. Nu știu din ce cauză puștiul începu deodată să se smiorcăie și atunci mama lui făcu ceva care îi scandaliză pe toți din jur: îi arse o palmă la fund. Una strașnică, avertizându-l totodată:

– Dacă nu taci din gură, îți mai trag una!

– Dar bine, doamnă dragă, se poate să procedați în felul acesta cu bietul copil? După ce că este în halul în care este!… o admonestă revoltat un cetățean bătrân, aflat alături. La care doamna se întoarse spre el și spuse oțărâtă:

– Dar n-are, domnule, nici pe naiba! Am fost aseară cu el la circ și a văzut acolo o nenorocită de maimuță, care a ieșit în arenă cu o oală de noapte, a urinat în ea și pe urmă și-a pus-o în cap. Ei bine, azi-dimineață prostovanul ăsta a făcut la fel: a luat țucalul, a făcut pipi în el și pe urmă și l-a îndesat în scăfârlie. Chestia este că nu l-a mai putut scoate afară. Am încercat și eu, a încercat și soțul meu, degeaba! Acum mă duc cu el la un tinichigiu să taie drăcovenia asta!

Spunând acestea doamna ciocăni, ca spre o confirmare, în capul micuțului năzdrăvan și se auzi un zgomot de clopot dogit, în timp ce mașina păru că a explodat într-un imens hohot de râs. Întâmplarea făcu restul drumului cât se poate de vesel și de plăcut.”

Din romanul său

„Veneam la vale cu viteză de bombardier în picaj și cu prioritate absolută față de întreaga categorie a pietonilor, iar prioritatea asta ne-o dădea teama lor întru totul justificată de ororile spitalului.

Stăteam toți patru în picioare: eu în față, Cristi în spatele meu, Relu în spatele lui Cristi și ultimul era Vivi.

În față, la oarecare distanță, o coloană militară urca dinspre Valea Vlăicii, cântând ceva. Nu auzeam bine ce, dar se simțea în aer ardoarea și bucuria ostașului conștient că se îndreaptă spre masa de prânz.

Alături, pe trotuar, mergea comandantul lor, dar când ne văzu coborî și el în stradă, la adăpost.

Încă vreo câteva secunde și am putut să disting fețele soldaților, ba chiar și marșul cântat, pe care îl mai auzisem de nenumărate ori, cu un text alert și mobilizator sunând cam așa:

”Alo, aici bateria

Gaaata fiți de acum

Când oi zice foc, bădiță

Trage aprig de cordiță

Să răsune bum, bum, buuum,

Când oi zice…”

Fragmente

Dar bieții artileriști n-au mai apucat să repete ordinul de foc către bădița, care apoi urma să tragă aprig cordița, căci am intervenit noi: brutal, rapid și eficient, dar nu și în mod deliberator.

Cu ochii la ei, Vivi s-a dezechilibrat brusc și ca să nu cadă jos s-a agățat de Relu, care la rândul lui se prinde de Cristi, iar acesta, luat așijderea prin surprindere, mă prinde de gât cu un gest reflex. Eu nu am altceva la-ndemână ca să mă agăț decât crucea căruţului, adică volanul și o fac spontan, fără menajamente. Numai că gestul meu imprimă roților o nouă direcție. Căruțul face o piruetă, sare de pe trotuar și atacă frontal unitatea militară care mărșăluia pașnic, cântând cu gândul la ciorba de varză și deci complet nepregătită să dea piept cu inamicul picat din senin.

În ultima fracțiune de secundă o roată se împiedică de ceva și într-o hărmălaie de nedescris ne-am rostogolit claie peste grămadă civili și ostași.

În timp ce ne adunam de pe jos, mai mult speriați de urmări decât traumatizați de carambol, am băgat de seamă gradul înaintat al pregătirii profesionale ostășești prin faptul că toți își găsiseră rapid o poziție defensivă în lungul străzii, pe trotuar și chiar pe gard, mai puțin cei din primele două rânduri, se înțelege.

Cu toate că, printr-o adevărată minune, nimeni nu se alesese cu mai mult de câteva julituri, ne așteptam la lucruri dintre cele mai neplăcute, între care o mamă de bătaie mi s-ar fi părut floare la ureche.

Acțiunea se derulează în Craiova natală

Dar după ce trecu momentul de neplăcută surprindere și toți s-au convins că involuntarul atac s-a soldat doar cu câteva zgaibe, se petrecu cel mai neașteptat fenomen: întreaga unitate militară izbucni în hohote nestăvilite de râs.

Iar noi ne-am revenit din spaimă. Dacă ei râd înseamnă că nu ne poartă pică.

Ofițerul comandă reîncolonarea și ne făcu câteva observații, însă și lui îi sticleau ochii de râs.

Într-adevăr așa chestie nu se mai pomenise. Coloana se puse iarăși în mișcare, fără să cânte de data asta, ci doar foarte veselă.

Am întors căruțul care stătea cu roțile în sus. Doar trei roți, a patra dispăruse. Ne-am răspândit în căutarea ei și Cristi a găsit-o, în cele din urmă, taman jos, în Valea Vlăicii, lângă gura unui canal. Îi sărise doar cuiul, din fericire.”

Curierul Național

Citește și: Primăria Râmnicu Vâlcea a pus în dezbatere publică proiectul de buget local pentru 2024

Exit mobile version