Acasă Actualitate Cultura Doi Maeştri moldoveni

Doi Maeştri moldoveni

Mihail Sadoveanu Foto: De la Studio Victory 39, Bucharest; Publisher: Biblioteca Judeţeană ;Octavian Goga; Cluj /;Octavian Goga; Cluj County Library - https://www.europeana.eu/portal/record/09401g/02F63A94C101FE8ABCB897D67117FE17D041E11B.html?start=10&query=sadoveanu, Domeniu public, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=24924223

Viaţa mea de aproape opt decenii a fost marcată de întâlnirile fericite, dar absolut întâmplătoare cu doi Maeştri: unul al literelor şi celălalt al formelor. Fiecare dintre acestea mi-a generat amintiri ce nu pot fi niciodată lăsate în umbrele uitării.

*În iulie 1958 mă aflam, împreună cu întreaga familie, într-o frumoasă excursie prin Munţii Neamţului, pe urmele drumeţiilor scriitorului Calistrat Hogaş. Desigur, nu aveam ca tovarăş de drum pe un căluţ harnic şi credincios ca Pisicuţa şi nici diverse mijloace de transport (de stat sau particulare) ca în zilele noastre. Aşa că ne-am deplasat cu diverse camioane şi tractoare forestiere care răsuflau din greu, cu modeste căruţe rustice şi, mai ales, pe jos prin pădurile de brad cu miros îmbietor, pe baza unor simple hărţi montane, procurate în prealabil de tatăl meu, profesor la Liceul din Roman de la colegii din catedra de geografie. Cazările noastre au avut loc, fără excepţie, la mănăstiri, beneficiind de existenţa unor spaţii ieftine în incinta acestora, destinate turiştilor veniţi în vizită.

Vizitând Schitul Vovidenia de lângă Mănăstirea Neamţ, ne-a apărut deodată, în spatele unui gard de lemn frumos sculptat, o vilă unde stătea în ceardac nimeni altul decât scriitorul Mihail Sadoveanu pe care l-am recunoscut imediat după pălăria lui cu boruri largi. Fiind mai curajos decât ambii noştri părinţi, eu am fost cel care a sunat la poartă şi atunci a ieşit o doamnă zâmbind şi întrebându-ne cu amabilitate tipic moldovenească cine suntem şi ce dorim. Credeam pe moment că dânsa este fiica maestrului, Profira, dar mai târziu am aflat că era soţia acestuia, mult mai tânără decât renumitul scriitor. Răspunzându-i cu curaj că am dori să îl vedem pe maestrul Mihail Sadoveanu, dânsa ne-a deschis poarta şi după aceea, timp de o oră, am trăit momente de neuitat.

Îmi amintesc faptul că maestrul m-a întrebat cum mă cheamă şi, când i-am răspuns: “Bârliba Mihai”, a comentat: “Pe un preot pe nume Bârliba, fost senator de Iaşi, l-am cunoscut în urmă cu mulţi ani.”. Apoi, m-a rugat să îi spun o poezie – domeniu unde “eram la mine acasă”, recitând o creaţie proprie despre Moldova, care i-a plăcut foarte mult. După aceea, a intrat câteva minute în casă şi a ieşit cu o cărţulie intitulată “Măria Sa, Puiul pădurii” pe care scrisese cu litere îngrijite: “Amintire de la Mihail Sadoveanu. Iulie 1958.”. Ţin cu mare drag până astăzi acea carte cu autograf în biblioteca personală. La plecare, ne-a sărutat pe mine şi pe fratele meu mai mic pe frunte ca într-un ritual şi ne-a urat “să fim şcolari sârguincioşi”. Printr-o fericită coincidenţă, acolo se afla o doamnă reporter de la revista “Magazin”; aşa că am apărut în reportajul acesteia, însoţit de câteva fotografii păstrate cu sfinţenie.

Au trecut de atunci mulţi ani şi – în perioada când lucram ca şef al Departamentului Relaţii Externe al Senatului României – distinsul intelectual Alexandru Paleologu mi-a readus în atenţie cele spuse atunci de maestrul Sadoveanu. Mai concret, dânsul m-a invitat să citesc primul capitol al romanului “Zodia Cancerului. Vremea Ducăi-Vodă” unde voi regăsi menţionarea, de câteva ori, a numelui Bârliba. Explicaţia venerabilului membru al Senatului coincidea cu cele spuse de către maestrul Mihail Sadoveanu: bunicul meu după tată, parohul din Feredieni/Hârlău, Gheorghe Bârliba şi renumitul scriitor fuseseră ambii, în perioada interbelică, senatori de Iaşi, Sadoveanu evocând acel nume local în romanul său.

Ion Irimescu Foto: www.modernism.ro

*Peste câteva decenii de la memorabila întâlnire cu romancierul Mihail Sadoveanu, aveam să ajung – tot în virtutea întâmplării – la un alt maestru moldovean considerat “patriarhul sculpturii româneşti”: artistul Ion Irimescu (trecut în Eternitate în octombrie 2005, la vârsta venerabilă de 102 ani). În calitatea mea pe linie parlamentară, menţionată mai înainte, am însoţit, în toamna anului 1998, pe Preşedinta Adunării Parlamentare a Consiliului Europei de la Strasbourg, Leni Fisher într-o vizită particulară de două zile la Mănăstirile din Nordul Moldovei. Ajungând în oraşul Fălticeni, am vizitat – la recomandarea senatorului Ghiorghi Prisăcaru – Muzeul de Artă “Ion Irimescu”, înfiinţat în 1974 din donaţia renumitului artist, o prestigioasă instituţie culturală ce găzduieşte cea mai mare colecţie de autor din ţara noastră, alcătuită din peste 300 de sculpturi şi 1000 de desene ale maestrului. Regretatul meu prieten de-o viaţă mi-a aranjat, de asemenea, o scurtă vizită acasă la maestrul Ion Irimescu în timp ce delegaţia oficială, împreună cu una dintre consiliere, se aflau în sălile muzeului.

Timp de o oră şi jumătate, am avut parte de o adevărată sărbătoare spirituală, alcătuită din discuţii directe şi sincere, la un păhărel de afinată, în dulcele grai moldovenesc care ne era comun. Am remarcat, de la început, vivacitatea şi luciditatea Maestrului, deşi la acel moment avea o vârstă înaintată. Vorbea atât de sfătos, de coerent şi de convingător, încât misiunea mea se redusese mai ales la cea de ascultător cuminte şi tăcut, neîndrăznind să intervin decât sporadic cu scurte întrebări, deşi privirea lui îndemna parcă la asemenea intervenţii din partea interlocutorului său. Am notat, doar în memorie, multe gânduri exprimate atunci, regretând că nu erau locul şi momentul de a le aşterne pe hârtie; desigur, am făcut acest lucru seara, în camera de hotel. Îmi mărturisea, de pildă, că actul creaţiei are darul de a întineri şi de a prelungi viaţa unui artist, umbrind greutăţile şi nemulţumirile de tot felul. Şi-a dat seama de acest adevăr atunci când “deceniile au început să treacă pe lângă dânsul, nu prin dânsul, lăsându-l liber să însufleţească piatra sau marmura cu mâinile sale”. A exprimat dorinţa personală de a promova, în lume, arta plastică din Moldova, dar a întâmpinat multe greutăţi birocratice din partea Fondului Plastic ce îşi limitase vizibil proiectele la creaţia brâncuşiană, “de altfel una pe deplin inedită şi valoroasă care îl inspirase încă din tinereţe”. Îmi spunea, totodată, că “în competiţia dintre arta moldovenească şi arta oltenească, cea care va învinge va fi… arta românească”. Într-o impresionantă solidaritate de breaslă, mi-a evocat exemplul lui Ion Jalea care luptase în Primul Război Mondial, pierzându-şi mâna stângă şi fiind nevoit toată viaţa să sculpteze, doar cu mâna sa dreaptă, numeroase capodopere. Mi-a mai vorbit foarte frumos despre propunerea lui Miu Dobrescu de a înfiinţa un muzeu de artă în fosta Prefectură a Ieşilor, Maestrul mărturisindu-mi că, în ceea ce îl priveşte, vede mereu în muzeul creat “un fecior al său de care trebuie să aibă mereu grijă ca să nu îi lipsească nimic”.

Ion Irimescu mi-a mai relatat un episod legat de primul maestru evocat în articolul de faţă. Într-o întrevedere ocazională cu liderul partidului şi statului, i-a exprimat acestuia dorinţa de a face o statuie a lui Mihail Sadoveanu la Fălticeni, dar nu dispune de bronzul necesar. La scurt timp, sculptorul a primit fosta statuie a dictatorului Stalin din actuala Piaţă a Aviatorilor din Bucureşti (statuie până atunci depozitată într-un subsol al clădirii C.C. al P.C.R.) şi a transformat-o, în lunile următoare, în monumentul identitar al marelui scriitor. Mi-a sugerat să ajung la acea statuie din oraş şi am procedat ca atare, întâmpinându-mă monumentul în mărime naturală al lui Mihail Sadoveanu, înfăţişat cu o carte în mâna dreaptă şi cu nelipsitul baston în mâna stângă.

În drumurile mele prin Capitală – mai ales acum, la vârsta senectuţii când am mai mult timp liber – am văzut două opere ale maestrului Ion Irimescu: statuia lui Constantin Brâncuşi din Parcul Herăstrău şi bustul lui Dimitrie Cantemir, situat la intersecţia Bulevardelor Dimitrie Cantemir şi Mărăşeşti. În urmă cu două decenii – într-o excursie de două săptămâni efectuată în Italia împreună cu Maria Cornelia – admirasem statuia Prinţului-Cărturar Dimitrie Cantemir, realizată de Ion Irimescu şi amplasată la Biblioteca Ambrosiana din Milano, între monumentele lui Dante Alighieri şi William Shakespeare. În faţa fiecăreia din creaţiile sculpturale menţionate, mi-a revenit în memorie întâlnirea mea de la Fălticeni cu longevivul creator moldovean care a înnobilat arta plastică românească.

Dan Mihai Bârliba

Exit mobile version