În oratoria autentică, tribuna nu este o frontieră, ci o punte către auditoriu şi depinde de vocaţia vorbitorului ca aceasta să devină una folositoare. Este clar că tribuna desparte două lumi: una a celui care vorbeşte şi cealaltă a celor care ascultă, dar depinde de talentul oratorului “umanizarea” acelei tribune, neavând la îndemână decât cuvintele însoţite de elementele de mimică şi gestică ale propriului discurs.
Voi da mai întâi câteva exemple din istoria greco-romană a elocinţei: *Demostene (384-322 Î.Hr.), “Filipica Întâia”: adresându-se atenienilor, după ce mărturiseşte că ar fi dorit şi ar fi aşteptat până când alţi oratori talentaţi şi-ar fi expus părerile, afirmă: “Nădăjduiesc că mă veţi ierta dacă mă voi ridica eu cel dintâi la tribună.”; *Demostene, “Olintica Întâia”: în peroraţia sa, formulează un îndemn la persoana I-a plural, parcă uitând în acele momente că numai el se afla de acea parte a înaltei tribune: “Trebuie ca toţi să ajutăm Olintul; să alungăm războiul de la noi, acolo.”; *Marcus Tullius Cicero (106-43 Î.Hr.), “Pro Sexto Roscio Amerino”: se străduieşte şi reuşeşte să relativizeze zona propriilor competenţe retorice, declarând: “Cred că vă miraţi, judecători, de ce – atunci când atâţia oratori şi oamenii cei mai de seamă stau locului – m-am ridicat eu mai degrabă, care nici prin vârstă, nici prin talent, nici prin autoritate, nu mă pot compara cu cei care şed.”.
Evoc acum unele personalităţi remarcabile ale oratoriei moderne româneşti:
Prestaţiile oratorice ale lui Titu Maiorescu (1840-1917) sunt descrise de sociologul Simion Mehedinţi prin următoarele cuvinte: “Între români darul de a vorbi nu-i tocmai rar. Dar e vorbire şi vorbire. Am cunoscut discursul curgător, dar superficial al celui care, îmbătându-se de cuvinte, îmbată şi pe alţii şi tulbură viaţa publică pentru ambiţii personale. Am văzut apoi cuvântarea zgomotoasă a declamatorului de talent literar care îşi ducea cobza din partid în partid, cântând la toate nunţile cu aceeaşi însufleţire. Am ascultat, în sfârşit, până la saturaţie discursurile nenumărate ale demagogilor mai noi care au ajuns să nege tot ce au afirmat şi să afirme tot ce au negat, cu acelaşi patos şi aceeaşi abundenţă de vorbe. Unii ca aceştia pot împinge mulţimea şi mai ales pe tineri să-şi încălzească palmele de aplauze, iar uneori îi pot târî chiar şi la tulburări… Câtă deosebire faţă de senina oratorie a lui Titu Maiorescu, întemeiată totdeauna pe o argumentare corectă şi încălzită numai de dragostea pentru adevăr… Când vorbea Maiorescu, auditorii nu numai ascultau, dar şi învăţau. De aceea, e o adevărată binefacere că de la el ne-au rămas atâtea discursuri, modele clasice ale oratoriei şi fântâni de informaţie exactă pentru istorie.”.
Magistrul Vasile Pârvan (1882-1927) era prezentat astfel într-un eseu scris de Tudor Arghezi în anul 1947: “El începe în Universitate seria profesorilor lepădaţi de orgolii şi ostili înfumurării de sine; adevărat camarad, coleg şi frate al ucenicilor săi. Niciun patos, nicio stridenţă în vorbirea lui frumos moldovenească şi în caracteristica lui intelectuală.”.
Nicolae Titulescu (1882-1941), în discursul “Politica şi pacea”, rostit la Societatea Internaţională de Filologie, Ştiinţe şi Arte Frumoase de la Londra, afirma: “Examinând lista persoanelor eminente care m-au precedat în acest fotoliu şi care au fost în măsură să determine alegerea de către dumneavoastră prin calităţi personale la care eu nu pot ajunge, am tras concluzia că alegerea mea nu este decât o reflectare a amabilităţii dumneavoastră.”. Unul dintre discipolii săi, Tudor Teodorescu-Branişte îşi amintea următorul episod: “Într-o zi apăru, în sfârşit, pe afişierul Facultăţii de Drept din Bucureşti, înştiinţarea că Titulescu îşi va deschide cursul în ziua cutare, la ora şase după-amiază. Cu o jumătate de oră înainte, nu se mai găsea niciun loc în bănci. Erau avocaţi, magistraţi, profesori şi foarte multe doamne elegante. Studenţii care, fiind reţinuţi la alte cursuri, veniseră mai târziu, se înghesuiau în picioare pe lângă pereţi. Câţiva se căţăraseră pe marginea ferestrelor,cu picioarele spânzurând în aer. Alţii blocaseră uşa care nu se mai putea închide. În această îmbulzeală cumplită, se auzi un glas limpede: <Îmi daţi voie să intru şi eu? Fiindcă, fără mine, nu se poate începe.>. Cu această glumă, Nicolae Titulescu cucerise de la început auditoriul.”.
Nae Ionescu (1890-1940) îşi întemeia prelegerile universitare pe comuniunea cu studenţii, străduindu-se să provoace senzaţia participării acestora la actul oratoric. De aceea, George Călinescu formula următoarele aprecieri: “El vorbeşte fără niciun sistem în vedere, în scopul de a produce în ascultător neliniştea metafizică, urmărind să provoace, înaintea oricărei organizaţiuni filosofice, trăirea problemelor, experienţa, aventura. Când ceva i se pare nelămurit, profesorul îşi mărturiseşte nedumerirea, aşteaptă ca problema să rodească singură, să se dezlege de la sine… Pus în faţa unei probleme, el se întristează teatral şi declară studenţilor cu malignă inocenţă că <nu înţelege>.”.
Alexandru Busuioceanu (1896-1961) generase respectul celor mai buni studenţi ai săi. Nu veneau foarte mulţi să îi urmărească cursurile, deoarece el nu obişnuia să facă situaţia prezenţei, dar avea mereu “o echipă de pasionaţi” care îi sorbeau fiecare cuvânt. În acest sens, criticul de artă Ion Frunzetti remarca: “Se releva, cu fiecare frază rostită, câte un adevăr prin care aceştia învăţau să vadă, să citească, ei înşişi, din punct de vedere stilistic o operă, să descifreze un mesaj uman printr-o analiză de limbaj plastic, impecabil dirijată spre valorile expresive ale elementelor morfologice şi sintactice, codificate limpede pentru dascăl şi transmise elevilor fără greş şi fără putinţa de contestaţie.”.
În anii ’80, se organiza, în amfiteatrul Facultăţii de Fizică de la Măgurele, un ciclu de conferinţe sub genericul “Interferenţe” la care erau invitaţi să ţină expuneri în faţa studenţilor personalităţi ale ştiinţei şi filosofiei româneşti. Am ales trei intervenţii care au reuşit să destrame “barierele de autoritate”, asigurând o comuniune spirituală şi emoţională între vorbitori şi ascultători: *Constantin Noica, “Exactitate şi adevăr”: “M-am întrebat de ce ne chemaţi în mijlocul dumneavoastră. Oameni de specialitate cum sunteţi în ramura ştiinţifică cea mai sigură a culturii moderne, ce oare aţi putea învăţa de la noi, cei care rătăcim printre ştiinţele omului? Îmi spun, însă, că, dacă nu vă putem învăţa nimic, vă putem ajuta să dezvăţaţi ceva. Iată, îmi propun – la cererea cuiva cu auz fin din colectivul dumneavoastră – să contribui pe cât pot a vă dezvăţa de ideea că exactitatea goală se poate substitui adevărului. Veacul nostru aşa a crezut, probabil şi dumneavoastră odată cu el!”; *Alexandru Paleologu, “Lucrurile cu adevărat importante”: “Mărturisesc că vin la dumneavoastră mult mai intimidat ca în alte locuri unde am avut onoarea să fiu invitat. Fiindcă am de-a face cu un public, cu o anumită lume faţă de care am un imens respect – întemeiat pe o imensă ignoranţă. Ignoranţa, în special, naşte respectul. Sunteţi oameni de ştiinţă, oameni cu o formaţie intelectuală riguroasă şi, probabil, verificatorie. Noi ăştia, umaniştii – cum ni se spune şi cum ne place şi nouă să ne spunem – suntem oameni ai aproximativului, ai intuiţiei, ai aşa-numitului talent care este o noţiune foarte greu de definit şi mă întreb dacă şi există.”; *Alexandru Tocilescu, “Agresivitate, dragoste, teatru”: “Vreau să vă spun că mi-e cu totul neplăcut ce trebuie să fac. N-am fost până acum, în viaţa mea, de partea cealaltă a unui amfiteatru şi n-am invidiat niciodată pe cei care se aflau acolo. Nu mă simt bine să vorbesc despre mine, nu mă simt bine să fiu privit şi ascultat – atmosfera e ostilă, privirile sunt curioase… Nu ştiu ce să vă spun. Nu m-am pregătit. Nu obişnuiesc. Nu m-am pregătit niciodată, în viaţa mea, pentru nimic. Şi nu e bine asta. E o întâmplare că am putut să fac ce mi-am dorit să fac.”.
Învingerea barierelor de autoritate în relaţia cu publicul reprezintă o condiţie necesară a eficienţei persuasive a oricărui discurs. M-am străduit ca în prezenţele mele oratorice să mă apropii cât mai mult de acest adevăr şi cred că am reuşit spre satisfacţia mea într-o carieră didactică şi diplomatică măsurată în patru decenii.
Dan Mihai Bârliba
