César Vallejo, între obsesia sfârșitului și meditația înclinată către metafizic
– La 131 de ani de la naștere –
Rar mi-a fost dat să întâlnesc un scriitor atât de înclinat către zona întunecată a existenței, atât de depresiv, atât de obsedat de sfârșit precum César Vallejo.
(Sigur, exemple mai sunt, chiar în zona autohtonă îi putem aminti, de pildă, pe Bacovia sau pe Cioran, dar vreau să spun că nu e ceva comun).
De altfel, ediția operei sale poetice, prefațată și îngrijită de Dinu Flămând, apărută anul trecut la Editura Pandora Publishing, este extrem de inspirat intitulată ”A murit eternitatea mea” (sunt cuvintele ce încheie poemul în proză ”Violența orelor”, din ciclul ”Poeme din Paris”: ”A murit eternitatea mea și-i stau de veghe la căpătâi”).
Torturat de neîmpliniri și de suferință, poetul lansează deseori interogații filosofice asupra existenței, fiind, în egală măsură, bântuit aproape în permanență de spectrul sfârșitului, al destinației ultime (vezi și eseul ”Necesitatea de a muri”).
În opinia mea, apogeul rafinamentului poetic și al intersecției cu metafizicul îl atinge în prima sa culegere de poezii, intitulată ”Heralzii negri”. Aici Vallejo este extrem de expresiv și neatins de o anumită notă de confuzie sau de ușoară imperfecțiune care vor apărea mai târziu.
(O paralelă inedită s-ar putea face cu ”Poemele luminii” ale lui Blaga, aici vorbind însă de ”Poeme ale întunericului”. Desigur, doar ca tematică transcendentală, nu din punct de vedere stilistic sau al asocierilor).
Tărâmul de dincolo apare frecvent în scrierile poetului peruan, un tărâm veșnic intuit, dar niciodată dezvăluit pe deplin, înconjurat de o aură de mister:
”Absent! În dimineața când voi pleca/mai departe de mai departe, către Mister,/ca și cum o inevitabilă linie aș urma,/pașii tăi vor aluneca înspre cimitir” (Absent).
Destinul individual este văzut, cel mai adesea, ca unul tragic, lipsit de speranță – care se împletește însă cu cel universal, se integrează în Cosmos, în infinit:
”Aplauzele mele sunt o sărbătoare de trandafiri/din cei negri: ți-aș ceda locul meu!/Iar în vacarmul renunțării mele,/un fir de infinit va începe să sângereze” (Loja strâmtă).
Însă poetul întrezărește, uneori, și germenii renașterii: ”Și nu mai plânge, Vară! În acea brazdă trasă/moare un trandafir ce mult renaște…” (Vară).
”Noaptea e o cupă a răului”, scrie poetul, care pare a spune că suntem sortiți, încă de la naștere, să bem adânc din această cupă.
Vallejo caută un răspuns, un sens superior în fiecare experiență – traumatizantă – de viață, se întreabă ”De ce?” și ”Încotro?”, iar când taina nu se lasă decriptată pe deplin, evadează în versuri tulburătoare precum cele din ”Rugăciune pe drum”:
”De-aș ști a cui e-această amărăciune!/O, Soare muribund, ia-o cu tine,/și ca pe-un Crist însângerat atârnă-ți/La pieptul tău durerea mea boemă”.
”Eu, care n-am făcut decât să mă nasc!”, declamă poetul în chiar debutul ”Poemelor umane” (Înălțime și păr).
Altundeva, Vallejo invoca: ”iar eu, asemeni Domnului, de procreație să am parte, ca om, iubind fără pofta cărnii!” (”Iubire” – Heralzii negri).
Este evident că César Vallejo a fost preocupat în cel mai înalt grad de ”haina” terestră, văzută cel mai adesea ca o povară, dar și de subtilitățile spiritului, care încearcă mereu să ”evadeze”. Asumându-și, până la un punct, suferința și amărăciunea existențiale, alteori întrebând Cerul cu privire la destinul uman, poetul din Santiago de Chuco se află într-o continuă rătăcire în cadrul spațio-temporal ce i-a fost hărăzit.
De multe ori în contradicție cu sine însuși și cu soarta, își imortalizează trăirile în versuri de o mare frumusețe și profunzime.
Un soi de contorsionare, de frământare continuă răzbat și din ”Telurică și magnetică” (Poeme umane).
”Sierra din al meu Perú, Perú al lumii și Perú la picioarele Universului; la această idee ader!”, declamă poetul, făcând un pas esențial către integrarea universală.
Vallejo are și poezie cu referiri politice, de cele mai multe ori scrisă într-un ton critic, ironic.
”Există poeți a căror muncă poate fi explicată, dar există și poeți inexplicabili, cum e César Vallejo. Însă a fi incapabil să explici nu înseamnă că ești incapabil să înțelegi, chiar dacă poemele sale sunt cu totul ermetice (…). Poezia lui Vallejo este cea a condiției umane. Ea ține de realitatea existențială din care se alcătuiesc viețile bărbaților și ale femeilor; incertitudinea despre originea și viitorul nostru pe acest pământ; extremele suferinței și ale disperării pe care le poate atinge ființa umană; și, de asemenea, intensitatea emoțiilor noastre atunci când ne înving iubirea, excitația, mila sau nostalgia”, scria despre César Vallejo un alt vârf al literaturii sud-americane, Mario Vargas Llosa.
Mihai Gîndu
