În discursul susţinut la 5/17 ianuarie 1859 în faţa deputaţilor cu prilejul alegerii lui Alexandru Ioan Cuza ca Domn al Moldovei, Mihail Kogălniceanu apela la o coincidenţă de natură nominală şi atitudinală, intuind efectele persuasive ale acesteia. Iată textul relevant: “Porţi un frumos şi scump nume, numele lui Alexandru cel Bun. Să trăieşti dar mulţi ani ca şi dânsul; să domneşti ca şi dânsul şi fă, o, Doamne, ca prin dreptatea Europei, prin dezvoltarea instituţiilor noastre, prin simţimentele tale patriotice să mai putem ajunge la acele timpuri glorioase ale naţiei noastre când Alexandru cel Bun zicea ambasadorilor Împăratului din Bizanţia că «România nu are alt ocrotitor decât pe Dumnezeu şi sabia Sa». Să trăieşti, Măria-Ta!”.
Peste trei sferturi de veac, în ziua de 19 iunie 1937, la Universitatea “Jan Komensky” din Bratislava, un alt maestru al verbului rostit, Nicolae Titulescu în alocuţiunea intitulată “Ordinea în gândire”, prezentată în limba franceză, evoca următoarea coincidenţă semnificativă, spunând: “Îmi decernaţi titlul de Doctor Honoris Causa în acelaşi an ca şi Preşedintelui Republicii Dumneavoastră, Excelenţa Sa, Dr. Edvard Beneš şi, prin aceasta, numele meu va figura alături de al său în analele Facultăţii Dumneavoastră de Drept.” Coincidenţa avea, în interpretarea titulesciană, două coordonate esenţiale: una a trecutului (“evidenţierea prieteniei şi cooperării politice de 18 ani”) şi una a viitorului (“consacrarea unei noi şi solide integrări a Cehoslovaciei şi a României în sistemul politic din care fac parte de 16 ani.”).
Voi evoca două coincidenţe intrate în arhiva mea sentimentală:
Primo. Păstrez o poză cu mama noastră aflată între cei doi fii, pe verso-ul căreia tata scrisese: “Cornelia, mama fraţilor Gracchi”; ambii părinţi, Maria şi Mihai Bârliba erau profesori de limba latină. Peste două decenii, în 1971 m-am căsătorit cu cea care purta prenumele Maria Cornelia, devenită mamă a doi feciori.
Secundo. În timp ce mă aflam acasă la mama de la Roman în vacanţă ca student în ultimul an al Facultăţii de Filosofie din Bucureşti, am primit o ilustrată cu Mănăstirea “Stelea” din Târgovişte care, potrivit explicaţiei tipărite, fusese construită în perioada 1644-1645 de către Voievodul Moldovei, Vasile Lupu şi dăruită Voievodului Munteniei, Matei Basarab; în partea stângă a cărţii poştale erau scrise următoarele cuvinte: “Şi domnitorii noştri au fost prieteni!”, semnate de Maria Cornelia Joiţa, studentă în anul II. Peste trei ani plecam împreună la Praga: eu ca secretar al Uniunii Internaţionale a Studenţilor şi soţia mea pentru pregătirea şi susţinerea tezei de doctorat în Filosofia informaţiei la Academia de Ştiinţe a Cehoslovaciei.
În cele ce urmează mă voi referi la unele situaţii din activitatea mea de patru decenii în domeniul relaţiilor internaţionale, în care evocarea anumitor coincidenţe a avut efecte pozitive asupra auditoriului.
În primăvara anului 1978 am fost invitat în calitate de Secretar al Uniunii Internaţionale a Studenţilor la un simpozion organizat de Universitatea Carolină din Praga pe tema “Valori ale literaturii europene”. În intervenţia mea am făcut o paralelă între Hamlet, prinţul nefericit al Danemarcei, şi Don Quijote de la Mancha, cavalerul tristei figuri; în finalul expunerii am oferit asistenţei următoarea explicaţie surprinzătoare: am ales personajele centrale ale operelor lui William Shakespeare şi, respectiv, Miguel de Cervantes, întrucât cei doi scriitori celebri au trecut în Eternitate în acelaşi an şi în aceeaşi lună (la diferenţă de o singură zi): Cervantes pe 22 aprilie 1616, iar Shakespeare pe 23 aprilie 1616! Desigur, coincidenţa temporală mi-a servit ca pretext pentru emiterea unor consideraţii personale în materie de interculturalitate prin intermediul unor comparaţii de fond între literatura engleză şi literatura spaniolă.
Îmi mai amintesc faptul că la două reuniuni ale Grupului ambasadorilor francofoni, înfiinţat în Regatul Arabiei Saudite şi, respectiv, în Georgia am apelat la serviciile unor coincidenţe surprinzătoare pentru colegii de breaslă. La Riad am susţinut o intervenţie despre România şi cultura franceză, făcând o paralelă interpretativă între gânditorii europeni cu vocaţie universală, Voltaire (1694-1778) şi Jean-Jacques Rousseau (1712-1778), explicând asocierea lor, aparent aleatorie prin faptul că ambii decedaseră în acelaşi an. Desigur, în expunerea mea m-am referit la o serie de aspecte semnificative ale activităţii fiecăruia, ca şi la cunoscuta lor rivalitate, încheind cu cele spuse de Goethe: “Cu Voltaire se sfârşeşte o lume, iar cu Rousseau începe o lume.” La Tbilisi, vorbind despre literatura română contemporană, am menţionat poemul lui Nicolae Labiş, “Moartea căprioarei”, reuşind să impresionez auditoriul prin prezentarea următoarei coincidenţe: numele talentatului scriitor român, decedat la vârsta de 21 de ani în urma unui tragic accident, este identic cu denumirea căprioarei în limba franceză: Labiş/la biche.
Prezent la o seară culturală anglofonă, găzduită de ambasadorul irlandez în Arabia Saudită, am vorbit despre personalitatea marelui scriitor James Joyce (1882-1941), optând imprevizibil pentru asocierea acestuia cu Nicolae Titulescu (1882-1941) în baza faptului că amândoi se născuseră şi decedaseră în aceiaşi ani. În umbra acestor coincidenţe temporale am evocat o serie de elemente ale biografiei titulesciene în spaţiul englez: Ministru Plenipotenţiar al României în Regatul Unit între anii 1922 şi 1927; susţinerea unor alocuţiuni memorabile în Camera Comunelor, la Institutul Regal de Relaţii Internaţionale din Londra, la Oxford University şi Cambridge University.
Cu ocazia primirii mele, în anul 2002, de către Sultanul Omanului, Qaboos bin Said Al Said pentru prezentarea scrisorilor de acreditare ca Ambasador non-rezident al României în acea ţară, am folosit la momentul potrivit o similitudine semantică. Atunci când Suveranul şi-a exprimat regretul faţă de penuria relaţiilor dintre cele două state depărtate geografic, i-am răspuns cu deferenţa cuvenită: “Alteţa Voastră Regală, aş dori să afirm că depărtarea este numai una geografică, deoarece există o apropiere lingvistică între ţările noastre – Omania/Romania”, reuşind astfel să destind atmosfera şi să construiesc un real dialog în locul unei sobre şi convenţionale acţiuni protocolare.
În perioada când eram Ambasador al României în Georgia, într-o prelegere prezentată în toamna anului 2010 la Universitatea de Stat din Tbilisi în calitate de Doctor în Logică al Universităţii din Bucureşti, am vorbit studenţilor şi membrilor corpului profesoral despre retorica şi logica Greciei Antice; într-un exordium ex abrupto am declarat că mă voi referi doar la două nume celebre: logicianul Aristotel şi oratorul Demostene. După o expunere liberă, am primit câteva întrebări, una dintre acestea fiind: de ce am avut în vedere numai doi mari reprezentanţi ai Antichităţii? Răspunsul, generator de ilaritate colectivă, a venit imediat: deoarece atât Aristotel, cât şi Demostene s-au născut în anul 384 Î.Hr. şi au părăsit viaţa pământeană în anul 322 Î.Hr.!
Pe de altă parte, în perioada activităţii diplomatice a apărut o anumită situaţie delicată în care a trebuit să destram urgent o penibilă coincidenţă semantică. În anul 1995 când se discuta transformarea Cooperării Economice a Mării Negre dintr-o structură regională de colaborare într-o organizaţie cu drepturi depline, s-a pus problema schimbării acronimului din BSEC (Black Sea Economic Cooperation) în OBSEC (Organization of the Black Sea Economic Cooperation). Ideea era activ susţinută de ceilalţi membri ai Secretariatului Internaţional Permanent, care nu cunoşteau franceza, dar s-a lovit de opoziţia mea categorică, explicându-le că acronimul propus ar coincide, ca pronunţare, cu termenul din limba lui Victor Hugo: obsèques = funeralii şi, în consecinţă, s-ar fi născut o organizaţie defunctă chiar la debutul ei! Propunerea a fost abandonată, iar noua organizaţie a primit ca siglă, la sugestia mea, un oval (în locul majusculei O) în interiorul căruia este înscris acronimul originar şi original, BSEC; sigla este valabilă până în zilele noastre.
Mi se pare interesant a prezenta, după aceste coincidenţe factuale, câteva cugetări ce aparţin unor personalităţi, pe care le-am identificat în anumite enciclopedii: “Coincidenţa este modalitatea prin care Dumnezeu îşi păstrează anonimatul.” (Albert Einstein); “Coincidenţa este limbajul stelelor.” (Paulo Coelho); “Eu consider întotdeauna coincidenţele drept consecinţe inevitabile ale legilor probabilităţii, conform cărora lipsa unor coincidenţe neobişnuite este mult mai neobişnuită decât orice fel de coincidenţă.” (Isaac Asimov).
