Acasă Actualitate Cultura 59 de ani de la răscoala țăranilor din Izvoarele care s-au opus...

59 de ani de la răscoala țăranilor din Izvoarele care s-au opus colectivizării

De nouă ani, la Izvoarele, în județul Olt, la mijlocul lunii ianuarie, se comemorează sacrificiul celor 48 de țărani care s-au opus colectivizării, plătind cu până la cinci ani de pușcărie refuzul de a-și da pământurile și îndrăzneala de a-i alunga cu pietre pe cei veniți să le înfiereze vitele. Astăzi, mai trăiesc doar doi dintre ei, însă copiii foștilor deținuți politic au grijă ca tinerii să nu uite.

De nouă ani, la Izvoarele, în județul Olt, sătenii au grijă ca cele întâmplate în 1961, când aproape 200 de locuitori au fost strânși în căminul cultural și bătuți, să nu fie uitate. Următoarele bătăi, 48 dintre ei le+au primit în diverse camere de anchetă și închisori, să nu fie uitate. Le-au trebuit peste 20 de ani de la căderea comunismului ca să prindă curaj să vorbească despre ororile acelui regim. Fiii deținuților de atunci povestesc astăzi că părinții lor au dus o grea povară până la moarte, anume aceea de a nu putea povesti. Îi reținea în primul rând grozăvia celor trăite, dar și angajamentul semnat la eliberare, o piatră de moară de gâtul fiecărui deținut.

„Nu vorbeau, ei nu vorbeau. Veneau oameni, se interesau, și nu spunea tata decât: «Deschide cufărul și arată ordinul de eliberare! E de-ajuns!»“, povestesc urmașii deținuților.

Un cântec de jale într-o zi precum cea din urmă cu 59 ani

E o zi atipică de Gerar 14 ianuarie 2020, precum cea din urmă cu 59 de ani, însorită și cu temperaturi pozitive, ziua în care urmașii deținuților politic, alături de singurul deținut supraviețuitor care se mai simte în stare să vină și să povestească, de autoritățile locale și de profesori și elevi de la școala din Izvoarele, se adună în fața monumentului ridicat în centrul comunei. Pe el sunt așternute numele celor 48 deținuți, 41 bărbați și șapte femei. Au făcut de la câteva luni de pușcărie, la Arad (femeile) și Pitești, până la cinci ani la Periprava, cea mai îngrozitoare experiență. Unul dintre aceștia, Ion Chelaru, a și sfârșit, de altfel, în stuful înghețat al Deltei, fiind îngropat în cimitirul coloniei. Un altul a mai supraviețuit doar câteva luni după eliberare.

Copiii veniți cu jerbe și coroane de flori privesc solemn spre monument. Sunt din localitate, cel mai probabil fiecare l-a cercetat îndeaproape de-a lungul anilor.

Pentru adulți, aducerea aminte doare însă. Cei care de nouă ani organizează evenimentul de comemorare s-au străduit să creeze o atmosferă care să inducă amintirile, chiar așa, dureroase cum sunt. Din boxele autoturismului lui Traian Firicel, fiul deținutului Constantin Pogonaru (Dinu Firicel), se aude „La Chilia-n port“. În oricare altă împrejurare, ar suna mai puțin dureros decât în aceasta, când fostul deținut Ion V. Vlăducu își aduce aminte.

Ţăranii au năvălit cu pietre

Ion Vlăducu avea 19 ani neîmpliniți la izbucnirea răscoalei. Ai lui erau la fel de nemulțumiți de ce se întâmpla. Nu cu mult timp înainte, fuseseră obligați să scrie „după dictare“ înscrierea în GAC (Gospodărirea Agricolă Colectivă), iar în acea dimineață, fruntași comuniști de la raion veniseră în sat să înfiereze vitele de prin grajduri. Auziseră că sătenii își vând animalele de povară valoroase și că în locul lor aduc acasă vite mai plăpânde sau bătrâne, pentru că din vorbă-n vorbă se dusese zvonul că vor fi obligați să le dea. Când, însă, s-au văzut efectiv cu cei veniți să le ia vitele în curte, n-au mai răbdat.

Au hotărât să meargă să le ceară socoteală celor din primărie. Voiau să cadă cu ei la pace și să le propună să anuleze cererile, în schimbul altora în care să se precizeze că pot să-și ia recolta semănată în toamnă și să păstreze din vite. Au întâmpinat opoziție, iar lucrurile s-au precipitat. Țăranii au năvălit cu pietre peste funcționarii baricadați în primărie, primii le-au tăiat celor din urmă și firele de telefonie, iar pe deasupra, chiar în fața căminului cultural, au răsturnat camionul în care se aflau fruntașii de la raion.

Ce făceau femeile

În timp ce țăranii aruncau cu pietre și loveau cu bâte, femeile le aduceau noi provizii. Răfuiala începută înainte de prânz a sfârșit în jurul orei 18.00, conform procesului-verbal încheiat chiar de miliție. Pe seară, însă, când au venit întăriri, milițieni și securiști, răzvrătiții au început să fie căutați și duși în cămionul cultural, unde s-au adunat aproape 200 de persoane. O parte dintre cei care conduseseră revolta au reușit să se ascundă. Milițienii i-au luat în schimb pe membrii familiei. A fost și cazul lui Ion Vlăducu, săltat împreună cu mama sa, pe tata găsindu-l forțele de ordine mai târziu.

„19 ani am împlinit în prima zi de pușcărie. Pe 14 s-a-ntâmplat aici, noaptea ne-a arestat, ne-a băgat aicea, în cămin, numai într-o bătaie, ne-a legat cu mâinile la spate, bătea la noi ca la sacul de box. A venit să-l caute pe tata și tata s-a pitit sub ieslea boilor. Nu l-a găsit, l-a prins mai târziu, dar l-a bătut, săracu’, a căzut de pe bac și-n Dunăre… L-a eliberat în ’64, eu am stat mai puțin, am stat şase luni…“, a povestit Ion Vlăducu.

La Pitești a luat însă adevărata bătaie, fostul deținut precizând că sunt lucruri pe care nici măcar nu le poate povesti. Cei anchetați erau torturați să-i „toarne“ și pe alții, iar unii, cel mai probabil, au și cedat. „Zic unii că să uiți și să ierți. Ce, poți să uiți bătaia aia?! Nu poți!“, a mai spus Vlăducu.

Ce au scos la iveală

Urmașii foștilor deținuți au cercetat ulterior arhivele și au scos la iveală lucruri înfiorătoare. Cei care „turnau“ erau rude, vecini, vânzătoarea de la birtul din sat, oameni pe care mulți îi bănuiau, dar și nume-surpriză. Deşi toate aceste informații nu mai ajută la nimic astăzi, sunt datori să le prezinte celor care n-au trait acele vremuri adevărul, spun urmașii.

Dincolo de bătăile suportate în pușcărie, prigoana acelor răsculați nu s-a terminat zeci de ani. Ioan Afumelea, fiul lui Radu Afumelea, dar și frații Floricel, fii lui Constantin Pogonariu, și nu sunt singurii, au povestit cum dosarele de urmărire continuau să fie alimentate cu depoziții până când foștii deținuți treceau în neființă, fiind considerați „un pericol“. Copiilor, care aveau „origini nesănătoase“, li s-a interzis în primii ani să-și continue școala, când au devenit adulți în toată regula au fost la rândul lor urmăriți, anchetați, hărțuiți.

Când s-a hotărât organizarea acțiunii de comemorare

Deținuții supraviețuitori nu au crezut, chiar mulți ani după Revoluție, că lucrurile nu se mai pot întoarce, așa că s-au cenzurat continuu, de teama angajamentelor semnate să nu divulge atrocitățile trăite. De-abia după mai bine de 20 de ani de la căderea comunismului s-a hotărât organizarea acțiunii de comemorare. Între timp, mărturiile supraviețuitorilor și ale urmașilor acestora au fost cuprinse în articole din ziare și reviste, iar în urmă cu nouă ani a apărut cartea „Și ei au fost la Periprava“, semnată de col. (R)

Victor Epure, originar din Izvoarele, care înaintea dovezilor din arhive și a mărturiilor culese personal a cunoscut realitatea familiei sale, trecută prin același calvar al colectivizării forțate. Col. Epure ține, din acest motiv, ca an de an să aducă în fața tinerilor, în special, pe cei care încă mai pot povesti cele întâmplate în 1961 sub ochii lor, evenimentele organizate la 14 ianuarie încheindu-se, de fiecare data, cu o sesiune de comunicări la școala din localitate, la care participă și elevii.

Lucrează în presă din 2000 și ceea ce a început ca un hobby s-a transformat într-o profesie. A absolvit Facultatea de Finanțe, Bănci, Asigurări și Burse de Valori, dar a ales presa scrisă, un domeniu care i-a oferit cele mai mari satisfacții profesionale. S-a alăturat echipei Gazeta de Sud în 2004.
Exit mobile version