Nu am avut în intenție să scriu despre greva profesorilor. Pe parcursul celor aproape trei săptămâni de grevă am vorbit și am scris destul despre ea.
M-am decis însă să plec de la această grevă în scrierea de mai jos fiind provocat, chiar inspirat, de un articol al domnului Ștefan Rădeanu intitulat ”Educație: Nimic nou, ”merge și așa”.
Ideea pe care am remarcat-o în acest articol este aceea a contextului în care are loc această grevă. Domnul Rădeanu enumeră cele mai importante momente ale acestei mișcări sociale punând accentul pe modul dezastruos și primitiv în care a acționat guvernul, pe desconsiderarea pe care acesta a arătat-o față de nevoile și doleanțele unei importante categorii socio-profesionale, pe incapacitatea acestuia de a înțelege responsabilitatea pe care o are față de viitorul țării.
Metoda de guvernare ”merge și așa” s-a arătat încă o dată a fi regula de aur a managementului guvernamental al actualei coaliții, dar nu pentru că i-ar aparține prin originalitate, ci pentru că a moștenit-o tradițional de la multe alte guvernări anterioare.
Greva profesorilor o consider a fi o expresie directă a consecințelor acestui ”merge și așa”, adică a unor guvernări de azi pe mâine, fără viziune, fără priorități și mai ales fără nicio strategie de dezvoltare pe termen mediu și lung.
Lipsa de strategie și de priorități a făcut ca educația și sănătatea, cele mai importante ”investiții” în prezentul și viitorul națiunii să fie desconsiderate, nefinanțate și, mai ales, nerecunoscute prin importanța statutului lor social.
Greva profesorilor o mai consider și ca pe un semnal clar și imposibil de neglijat al decăderii economice, sociale și politice a României.
Consider că România trece prin cea mai sensibilă și periculoasă perioadă de după 1990 când, pe fundalul unei economii în stare de precaritate și a unei accentuări a scăderii condițiilor de viață ale populației afectată de inflație și scăderea dramatică a puterii de cumpărare, tensiunea socială crește, iar nemulțumirile populației încep să fie tot mai clar exprimate la o diversitate de categorii profesionale.
Fără a-mi fi teamă de cuvinte, afirm cu tristețe și îngrijorare că asistăm la o decădere a națiunii și statului român.
Nu mă refer la starea economiei, unde statistica arată că avem ritm de creștere și un PIB pe cap de locuitor cu o dinamică pozitivă, ci la incapacitatea devenită cronică de a valorifica aceste creșteri statistice – căci sunt cifre fără relevanță în realitate – în avantajul cetățeanului român și al mediului de afaceri.
Decăderea prin lipsă de competitivitate și îndatorare publică tot mai mare ne conduce la expresia sintetică a stării de ineficiență națională în care am ajuns: structura înapoiată și dezechilibrată a economiei.
Structura actuală a economiei se caracterizează printr-o pereche de deficite care ”golesc” economia de orice plus al produsului, transferându-l în afara cadrului național al economiei țării. Vorbim despre deficitul contului curent și despre deficitul balanței comerciale. Nu intru în amănunte, explicațiile fiind cunoscute, dar nu se poate să nu ajungem la concluzia că însăși creșterea economică nu este ”sănătoasă” prin faptul că preponderent apare ca un fenomen al unei economii care funcționează pe datorie.
Decăderea educației nu apare doar prin desconsiderarea situației financiare a profesorilor, ci și prin dezinteresul față de modernizarea și profesionalizarea sistemului la nivel național și regional, față de nevoia eliminării corupției în acordarea de diplome și titluri științifice, față de adaptarea programelor la trendul evidențiat pe plan mondial. Trădarea sistemului educațional de către guvernare apare și în faptul că actualul ministru a adoptat o poziție de non-combat la aprobarea bugetului acceptând cel mai mic procent acordat învățământului din toată istoria țării.
Probabil că doamna ministru și-a zis că ”merge și așa”, dar până unde și până când?
Până unde și până când?
Până unde și când vom deveni un popor de analfabeți funcționali, transformând România dintr-o țară care se mândrea cu competența și educația forței sale muncă într-o țară de asistați sociali incapabili să aducă un aport superior de valoare necesar dezvoltării și modernizării țării?
Nu știu cum se va termina această grevă, dar să nu o considerăm doar ca o expresie a nevoii de salarii mai mari, ci ca pe un început al conștientizării românilor asupra faptului că ”merge și așa” nu mai merge.
Mircea Coşea
