Citind poezia lui George Topârceanu, intitulată “Pastel”, mi-a venit ideea de a scrie acest articol. Iată versurile care m-au inspirat: “Din asfinţit, de peste munte,/Răsfrângeri roşii de amurg/Se sfarmă-n licăriri mărunte/Şi-n Dunărea umbrită curg./Dar unda tulbure le-ngroapă/Când, sub răchitele din vale,/De-abia mai tremură pe apă/Ca nişte coji de portocale./Acolo jos, peste cununa/Întunecatului boschet,/Sclipeşte-n aer semiluna/Din vârful unui minaret./Şi parcă zugrăvit anume,/Îşi culcă umbra până-n mal/Ostrovul izolat de lume/Ca un castel medieval./El pare-o navă fermecată/Ce-a ancorat aici, sub munte,/Minune îndelung visată/De valul Dunării cărunte!/A aşteptat în nopţi senine/Strălucitoarea dimineaţă,/Când din adâncul apei line/S-a ridicat la suprafaţă/Ca o grădină plutitoare/Cu pomi şi păsări împreună,/Cu florile-i ce râd în soare/Şi noaptea tremură sub lună.”.
În anul 1960, am vizitat Ada Kaleh (Insula-Cetate sau Cetatea Insulei în limba turcă), fiind elev în clasa a VIII-a la Liceul din oraşul Roman şi efectuând o excursie prin ţară cu autobuzul pe o perioadă de câteva zile. Însemnărilor dintr-un carneţel de şcoală le-am adăugat multe impresii de la faţa locului, precum şi diverse informaţii dobândite prin lecturile mele ulterioare: romanul “Omul de Aur” de Jókai Mór, publicat în 1872 şi tradus în româneşte în 1972 la Editura Minerva, unde zona respectivă este numită “Insula Nimănui”; cartea “Între păduri şi apă. Dunărea Mijlocie până la Porţile de Fier” de Leigh Fermor, apărută în 1986, în care era descrisă vizita făcută în anul 1934 la Ada Kaleh.
De Insula cu o lungime de 1,7 kilometri şi o lăţime de aproximativ 500 de metri se leagă o îndelungată istorie. Grecul Herodot o evoca în scrierile sale sub numele de Cyraunis, menţionând că era plină de măslini şi viţă de vie; alţi istorici antici printre care Pindar, Plinius cel Bătrân, Cornelius Nepos au avut cuvinte de admiraţie despre Insula din mijlocul Danubiului. Prima atestare documentară apărea într- o cronică a Cavalerilor Teutoni privind fortificaţiile din Banat, datată 22 februarie 1430 în care se preciza că acea Insulă era populată de vreo două sute de locuitori.
Din secolul al XVII-lea până în ultimele decenii ale secolului al XX-lea s-au petrecut numeroase episoade semnificative pentru Insula dunăreană: *construirea, de către armata austriacă, a unei fortăreţe în 1689; *ocuparea ei succesivă (în mai multe rânduri) de către Imperiile Austriac şi Otoman; *transformarea Insulei într-un un teritoriu al Imperiului Otoman prin Tratatul de Pace de la Belgrad – 1739; *suprimarea, prin Tratatul de la Adrianopol – 1829, a monopolului otoman asupra Dunării şi liberalizarea comerţului fluvial de care a beneficiat inclusiv Ada Kaleh prin crearea primului ei port; *sosirea pe Insulă în octombrie 1848, în drumul lor spre exil, a mai multor paşoptişti români printre care Nicolae Bălcescu, fraţii Golescu, C.A. Rosetti, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac, Ion C. Brătianu; *rămânerea de facto a Insulei sub administrarea austro-ungară până în anul 1920 când a devenit un teritoriu al României (totuşi, Tratatul de Pace cu Imperiul Otoman – 10 august 1920 nu fusese efectiv aplicat din cauza începerii războiului greco-turc); *semnarea la 24 iulie 1923 a Tratatului de Pace cu Turcia în virtutea căruia această ţară recunoştea drepturile României asupra Ada Kaleh; *vizitarea Insulei, în diferite perioade, de către Regele Ferdinand şi Regina Maria, Regele Carol al II-lea, Nicolae Iorga, Martha Bibescu, Nicolae Titulescu, Gheorghe Brătianu; *declararea, în 1934, a Insulei ca staţiune climaterică; *aplicarea unor măsuri restrictive/distructive în primii ani ai regimului comunist (desfiinţarea învăţământului gimnazial local; închiderea fabricii de ţigarete; pierderea rangului de comună, Insula devenind un sat aparţinător de Vârciorova şi apoi de oraşul Turnu Severin); *vizitarea Insulei de către Premierul Turciei, viitor Preşedinte al ţării, Süleyman Demirel – 1967; *dispariţia Insulei în anul 1970 în urma amenajării lacului de acumulare al Hidrocentralei Porţile de Fier – amplu obiectiv economic realizat prin cooperarea dintre România şi Iugoslavia.
Nu se putea ca Insula să nu aibă o legendă demnă de basmele din “O mie şi una de nopţi”: se povesteşte că soţia sultanului, Ada era atât de frumoasă încât l-a determinat să le părăsească pe toate celelalte membre ale haremului şi să se retragă împreună cu ea pe acea insulă singuratică din mijlocul apelor, spre a fi singurul care să se poată bucura de farmecul ei; nefericită acolo, în izolare, Ada şi-a pus capăt vieţii în timpul unei călătorii pe Dunăre.
Iată câteva locuri vizitate în 1960, începând cu Geamia construită în 1722 ca lăcaş de cult islamic pentru populaţia de etnie turcă, dar transformată după câţiva ani de către călugării franciscani în mănăstire romano-catolică şi ulterior în biserică parohială de către austrieci. Clădirea a revenit la statutul iniţial în 1799 când i s-a adăugat un Minaret înalt de zece metri, orientat spre Moscheea de la Mecca; în 1913 a fost amenajat un bazin cu apă pentru ritualul musulman al spălării mâinilor înaintea fiecărei rugăciuni. Îmi notasem cu creionul în carneţelul meu datele prezentate de ghidul nostru privind marele covor din interiorul Geamiei: suprafaţa de 144 metri pătraţi; greutatea de aproape 500 de kilograme; lucrat manual la un centru artizanal din Turcia timp de 17 ani. Covorul fusese dăruit Insulei în 1904 de Sultanul Abdul Hamid al II-lea; am aflat mai târziu că acel covor a ajuns la Moscheea din Constanţa. M-au impresionat, de asemenea, ruinele fortificaţiilor făcute începând din anul 1717 de militarii austrieci trimişi de Prinţul Eugeniu de Savoia după ocuparea Insulei: ziduri groase şi prevăzute cu găuri pentru ţevile tunurilor; galerii şi coridoare subterane boltite; magazii pentru alimente şi muniţii; cuptoare de cărămizi, piatra cioplită fiind adusă de la sud de Dunăre. În străvechiul cimitir musulman am văzut o piatră măcinată de vreme, care parcă se lupta, spre a-şi apăra existenţa, cu ierburile mari din jurul ei: era mormântul lui Miskin Baba, ultimul descendent al unei familii princiare din Uzbekistan, care ajunsese în Ada Kaleh la începutul veacului al XVIII-lea când avea 30 de ani şi care fusese venerat de toţi locuitorii Insulei ca un bătrân înţelept, trimis pe acele meleaguri de Allah.
Ada Kaleh era, la momentul vizitei mele, o veritabilă inimă a comerţului stradal care pulsa necontenit până noaptea târziu. Se vindeau de toate pentru toţi: ţigări făcute la făbricuţa locală din tutun adus de la Istanbul; halviţă; bragă; rahat de trandafir/locum; baclavale; sugiucuri; şaluri; baticuri; fesuri; parfumuri; smirnă; susan; acadele; struguri; îngheţată de vanilie şi cacao; caise; roşcove; castane; gemuri de măceşe, de smochine şi de trandafiri; boia de ardei şi alte mirodenii orientale; icre negre de cega şi peşte proaspăt, pescuit cu micile bărci alunecând pe valurile Dunării; broderii şi rochii din bumbac, mătase, atlas, muselină sau tafta. Vânzătorii ambulanţi, cu tăvile ţinute pe cap, mişunau pe uliţele întortocheate, prezentându-şi cu glas tare mărfurile, iar în ceainării şi cafenele taifasul era la el acasă, lângă vestitele narghilele, ceşcuţe pline cu ceai tare sau cu cafea pregătită la nisip. Copii fiind, fiecare dintre noi gustase cu mare poftă multe dulciuri la costuri derizorii.
În “Străinul din Ada Kaleh”, scriitorul Constantin Severin arăta următoarele: “Mă simt vinovat că nu m-am legat cu lanţurile de Ada Kaleh, pentru a opri dezastrul… Acum mă leg cu odgoane trainice de făptura ei rănită din lumea nevăzutului, încercând să o reconstruiesc din lacrimi şi cuvinte, cu oasele sfărâmate de durere şi cu privirea ţintuită în gol.”. Răsfoind volumul meu “Gânduri printre cuvinte” – editat după aproape şase decenii de la acea excursie – am regăsit aceste însemnări care mi-au răscolit amintirile copilăriei: “Ada Kaleh – o frumoasă insulă mângâiată de valuri, care a intrat în Istorie cu preţul imens al ieşirii din Geografie.”; “Cât va trăi, Dunărea va avea pe conştiinţă dispariţia minunatei Ada Kaleh.”; “Din cauza luminii de la Porţile de Fier, Ada Kaleh s-a cufundat pe vecie în întunecime.”; “De când Ada Kaleh s-a înecat, Danubius varsă neîncetat valuri de lacrimi, rămânându-i dorinţa de a ajunge cât mai repede printre Minaretele Bosforului.”.
Dr. Dan Mihai Bârliba
