Sfânta Maria Mică, una dintre cele mai mari sărbători ale românilor, este din vechime prilej de închinăciune, dar și de chef.
În județul Olt se mai organizează și astăzi, în această zi, două bâlciuri anuale, la Balș și Rusănești, primul cu o vechime, întreruptă o singură data în timpul războiului, de peste 90 de ani. alte câteva localități sărbătoresc, pe 8 septembrie, ziua localității: Slătioara, Spineni, Topana, Vlădila, Schitu. Sărbătoare va fi și duminică, 9 septembrie, când ziua localității se serbează la Brebeni.
„Acu’, de bâlci, își lua lumea ce avea de trebuință“
Bâlcliul de la Balș era, poate, cel mai important eveniment pentru locuitorii din toată zona, cei care îl cunosc din copilărie rămânând și astăzi cu nostalgia tiribombelor, a dulciurilor și a tarabelor înțesate de tot felul de lucruri trebuincioase sau doar „de moft“.
Scriitorul Nicolae Teică îl descria astfel în cea mai importantă opera a sa, „Căprioara de smalț“: „De dimineaţa începea să se adune ciopor de lume, cu toate că toiul lor era pe seară. Veneau săteni de pe toată valea Olteţului, de sus de la Bălceşti, până jos la Pârşcoveni , din Popânzăleşti şi Leu, Piatra-Olt şi mai de departe. Pâlcuri – pâlcuri de oameni gătiţi în ce aveau mai arătos se revărsau din toate părţile în orăşel, de te mirai cum îi încăpea pe toţi. Unii cei mai bătrâni şi copiii, veneau claie peste grămadă în carele cu boi încărcate cu lucruri de vânzare sau gătite numai ca să-i aducă pe ei. Huruiau strazile de ghiocuri şi brişti parcă bubuia cerul a ploaie. Câte un chiaburan cu punga umflata striga din şaretă să se dea lumea la o parte, încă plesnea şi sfîrcul biciului, de se alegea tot el cu părul jumulit. Chiar dintre negustorii de pe vremuri, cu capetele în nori şi burţile care stăteau parcă să nască, ieşeau să se uite la atâta popor care venea, tot venea , nu se mai isprăvea.
(…) Bâlciul era tot înţesat de tarăbi cu ce-ți poftea sufletul şi plin de lume. Sfârâiau mititeii la grătare, gogoşile şi guriţele în unt de lemn: bufneau tobele, ţipau clanaretele şi trompetele, vîjîiau tiribombele, scârţiau dulapul, bărcile, căluşeii. Se ridicaseră bolţi de cetină, venise circul şi Mircea fotograful la minut. Magazinele de stat aduseseră pînzeturi , colectiviştii din Bîrza miere, turcii din Balş bragă, sugiuc, noi aştelalţi după meserie: coşuri de nuiele, rogojini , văsărie , lăieţii piepteni de cap, un bătrânel vreo zece mândreţe de cruci (ca să şi le aibe oamenii la nevoie), se găseau de toate şi fiecare cu reclama lui: unul desfăcea vigul de pânză, altul rogojina, altul bătea cu degetul în oala sau cu carâmbul căruţii ca să-i arăte tăria, lăieţii se pieptanau, deasupra unei scândurele, se făceau că ucid cu unghia şi strigau: Nichitarosu , Nichit – harosu !… Şi lume,lume, ca la manifestaţie , n-aveai unde arunca un vârf de ac“, descria bălșeanul lumea de neregăsit astăzi.
Deși gloata de altădată nu se mai întâlnește, iar oamenii preferă mașinile pentru a ajunge pe amplasamentul vechiului târg de săptămână, unde se organizează și în prezent bâlciul, evenimentul a rămas pentru nostalgici un reper. Iată ce amintiri are meșterul popular olar Ștefan Trușcă despre bâlciul în care și astăzi merge cu plăcere: „La prima oră eram acolo. Și anul trecut am fost, acum e primul an în care nu mă duc de dimineață, dar mă duc pe la 12,00. Aoleu, cum era când eram copii, că noi am fost patru frați, ne duceam de dimineață! Ne luăm părinții de mână – «Haide, zice, la bâlci!». Treceau căruțele cu caii dincoa, de la Iancu Jianu, Călui, treceau cu clopote din alea la ei, și știa toată lumea – Unde se duc? La bâlci! – dup-aia, la mici se duceau, la bere, c-așa era pe vremea lu’Ceaușescu, nu prea se găsea tot timpul, de 1 Mai, de 23 August și la bâlci. Și erau tiribombe, bărci din ăștia cu mânere, pe rulmenți, erau și de copii și de oameni în putere. La un rând din ăstea de 5-6 bărci era una care se dădea peste cap, și acolo mergeau numai îăștia de nu le era frică, se legau de picioare… Trebuia să prindă viteză și să se dea peste cap. Și la copii, tot așa, dar mai micuțe, ne dădeam ca-n leagăn. (…) Cum sunt eu, la vârsta mea, mi-e drag să mă duc, să știți! Și-aveam obiceiul să merg de dimineață, dădeam ocol peste tot, că era mai lejer.
Toate rudele se-ntâlneau, luau mici, bere și se-ntindeau pe iarbă, nu era cu restaurante, ca acuma. Se-ntâlneau neamurile toate. (…)De când sunt eu copil e bâlciul ăsta, pe 8 septembrie. Femeile luau ba o basma, ba o bluză, ba o… Și se vorbeau – «Hai la bâlci să ne luăm opinci, că vin ploile și n-avem opinci!» – de-știa de cauciuc, cum erau odată, acuma era ocazia, de bâlci, pentru Crăciun își lua câte-un tuci – la care li se spărgea tuciu’ de topea jumările ălea, acum, de bâlci, le lua, dup-aia nu mai avea de un’ să ia. Și se-mbrăca lumea înainte tot la bâlci. «De la bâlci îmi luai cutare, amintire», ținea minte – «cămașa asta o am de la bâlci», bărbatu’ făcea – «uite, eu haina asta tot de la bâlci o am», sau – «am găsit căciulă, uite, bună, a venit unu’, uite-așa, uite-așa…». Când auzeau ăștia, toți, «hai să ne luăm și noi». Care mai apuca, mai apuca, care nu… Așa era atunci. Veneau cam din toată țara să vândă. Veneau și cu alendeloane de-ălea, de se căutau, veneau și la noi în bâlci, cu piele de-aia de oaie, că cine-avea alendelon zicea că e bogat. Și cine lua? Lua cine făcea nunta, ginerele și mireasa, c-avea bani să dea 5.000 de lei pe el. Le mai dădea socru mare –„ hai, zice, să vă duceți să luați alendeloane!»“, și-a amintit meșterul.
Alina Mitran
