Originară din Dăbuleni, cunoscuta interpretă de muzică populară Ionela Prodan (foto) a urmat la Universitatea din Craiova cursurile a două facultăţi, Cetatea Băniei fiind locul ei de formare intelectuală, dar şi ca interpret al cântecului popular, ajungând cunoscută şi în afara României. Ea a cântat mai marilor acestei lumi, la Casa Albă, iar din 2013 este reprezentant special pentru românii de pretutindeni din Ministerul Afacerilor Externe.
Ion Jianu: Stimată doamnă Ionela Prodan, ce înseamnă Craiova pentru dumneavoastră?
Ionela Prodan: Craiova este locul meu de formare intelectuală ca om, dar şi ca interpret al cântecului popular românesc. La Universitatea din Craiova am absolvit cele două facultăţi: Istorie – Geografie şi Istorie – Filosofie. La Ediţia a II-a a Festivalului „Maria Tănase“ din Craiova (1970), la care am primit Marele Premiu al Festivalului, l-am cunoscut pe marele folclorist prof. Hari Brauner, căruia îi datorez foarte mult din cariera mea de artist interpret al cântecului popular. Tot în Bănie, în studiourile Radio Craiova, am realizat şi primele înregistrări muzicale. Aici am lansat primele mele melodii populare: „Pădure, dragă pădure“, „În pădure la Zăval“, „La Jii, murgule la Jii“, ajungând să fiu iubită şi recunoscută nu numai de publicul din Oltenia mea natală, ci şi de iubitorii de folclor autentic din întreaga ţară.
„Legătura cu locul naşterii mele este profundă“
I.J.: Aveţi case în Las Vegas, Belgia, Snagov… La Dăbuleni, oraşul unde v-aţi născut, aveţi vreo proprietate? Păstraţi legătura cu locurile natale?
I.P.: În Craiova am neamuri, prieteni de o viaţă, cărora le calc pragul ori de câte ori ajung aici. E un obicei vechi al meu, încă de când făceam turnee prin Dolj, inclusiv prin Bănie, şi nu intenţionez să mi-l schimb. Asta pentru că legătura cu locul naşterii mele este profundă, ca la toţi oltenii pur-sânge! Revin cât de des pot pe plaiurile natale, mai ales că unul dintre cei doi fraţi ai mei, Titus Prodan, e căsătorit tot cu o dăbuleancă, născută şi crescută acolo, la fel ca noi. De altfel şi celălalt frate al meu, Iulian Prodan, are casă şi la Dăbuleni. Cei doi fraţi ai mei, mai mari decât mine, sunt cei care practic m-au crescut, asumându-şi rolul de părinte în lipsa tatălui nostru, care murise de tânăr. Lucrurile stând astfel în familia Prodanilor, nu se poate spune că eu nu am casă în Dăbuleni sau că fraţii mei nu au casă în Bucureşti!
I.J.: În anii ’70 aţi fost studentă la Universitatea din Craiova, apoi v-aţi dedicat în exclusivitate cântecului popular, fiind un fel Dumnezeu al muzicii populare româneşti, cum vă caracterizează una dintre fiicele dumneavoastră, Anamaria Prodan. De aproape 20 de ani, aţi abandonat cariera muzicală, aţi intrat în politică, iar acum sunteţi reprezentant special pentru românii de pretutindeni. De ce aţi abandonat cariera muzicală?
I.P.: Este adevărat că din anii ’90 încoace activitatea mea ca solistă nu a mai avut intensitatea din anii de până atunci. Motivul major care m-a făcut să renunţ la turnee a fost pierderea soţului meu, Traian Tănase, în 1992. El era cel mai mare sprijin al vieţii mele, un soţ şi un tată excepţional. Fără el, n-aş fi putut avea cariera pe care am avut-o. Traian a avut grijă de căminul şi de fetiţele noastre, Anamaria şi Anca, în timp ce eu eram plecată, cu lunile, în turnee în ţară sau peste hotare, preluându-mi astfel toate responsabilităţile. A trebuit să fac această alegere grea, renunţând la turnee, de dragul fetelor mele, care erau la vârsta adolescenţei şi, deci, trebuia atent îndrumate. Acum Anamaria şi Anca sunt amândouă la casele lor, cu propriile lor familii, au făcut din mine o bunică fericită, dăruindu-mi patru nepoţi – trei fetiţe şi un băieţel. Cântecul popular românesc însă nu putea să iasă complet din viaţa mea: chiar dacă nu mai aveam o activitate solistică intensă, serveam cu alte arme acelaşi crez muzical. Aşa am devenit realizator la Radiodifuziunea Română, pentru emisiunea de folclor românesc „Din bucata mea de pâine“. Ulterior, la Televiziunea Tele 7 abc, prima televiziune privată din România, am fost realizatorul emisiunii de romanţe şi cântece de petrecere „Îţi mai aduci aminte, doamnă“ şi al emisiunii de folclor românesc „Cântecul şi casa lui“.
„Aduc comunităţilor româneşti din lume alinarea dorului de acasă“
I.J.: Cum aţi ajuns să lucraţi în Ministerul Afacerilor Externe ca reprezentant special pentru românii din diasporă?
I.P.: Eforturile mele de promovare a valorilor ce ţin de cultura românească tradiţională au fost remarcate şi am primit propunerea de a-mi continua activitatea la alt nivel. În perioada 2001 – 2004, am coordonat în cadrul Ministerului Culturii promovarea culturii tradiţionale. Sunt mândră că, în anul 2003, mi s-a decernat Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor, de către preşedintele României. Ca o încununare a întregii mele activităţi, în 2013, ministrul afacerilor externe de atunci mi-a propus să devin reprezentant special pentru românii de pretutindeni. În această nouă calitate străbat meridianele lumii pentru a aduce comunităţilor româneşti din Europa, Australia, America de Nord sau Orientul Mijlociu alinarea dorului de „acasă“ prin câteva cântece populare din toate regiunile ţării, frumoase şi multicolore ca un buchet de flori cu tricolor! Pentru cititorii dumneavoastră, trebuie precizat faptul că Departamentul politici pentru relaţia cu românii de pretutindeni din cadrul Ministerului Afacerilor Externe are ca obiectiv principal păstrarea şi afirmarea identităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase a românilor din străinătate, prin care se urmăreşte întărirea permanentă a legăturilor dintre România şi comunităţile de peste hotare. În cadrul acestui Departament, sunt mândră că am iniţiat, cu dragoste şi cu multă trudă, Programul-cadru „Cunoaşte România prin cultura sa tradiţională“. Prin acest program am dorit să pun în valoare felul în care, din generaţie în generaţie, filonul folcloric românesc autentic este păstrat şi transmis în cadrul comunităţilor noastre din întreaga lume, ca parte integrantă a culturii tradiţionale româneşti.
„Intenţionez să public o carte cu amintiri“
I.J.: Ce sunteţi, dincolo de scena artistică: mamă, acum bunică, om de afaceri…?
I.P.: Pentru mine, familia este pe primul loc. Chiar şi atunci când eram tânără şi mă luptam să ajung în fruntea ierarhiei profesiei mele, când făceam turnee şi eram silită să lipsesc luni în şir de lângă casă, gândul meu era, în primul rând, la familie. Îmi aduc aminte şi acum, cu inima strânsă, cum, de Crăciun, eram la mii de kilometri distanţă de fetiţele şi soţul meu, şi, în timp ce cântam, îmi imaginam cum stau ei toţi trei în jurul bradului şi cântă colinde… Încercam să mă revanşez şi când ajungeam acasă eram, la rândul meu, un fel de Moş Crăciun care îi umplea de daruri pe toţi cei dragi, indiferent dacă era iarnă sau vară. Ulterior, după decesul fulgerător al primului meu soţ, din „vedeta familiei“ m-am transformat în „şeful ei“… Mărturisesc însă că nu mi-a fost deloc uşor să mă impun. Anii au trecut, mi-am regăsit liniştea sufletească lângă cel de-al doilea soţ, inginerul Toni Antohi, un moldovean molcom, care s-a încumetat să clădească alături de mine un nou cămin.
I.J.: Din perioada în care eraţi plecată şase-şapte luni pe an numai în turnee, îndeosebi în duet cu Ion Dolănescu, aţi ţinut un jurnal? Intenţionaţi să publicaţi o carte de amintiri?
I.P.: Bineînţeles că da! Tocmai pentru că a fost atât de darnic cu mine Cel de Sus, ar fi, cred eu, păcat să rămână nepovestite atâtea întâmplări, atâtea călătorii, atâţia oameni extraordinari pe care i-am cunoscut în cursul vieţii mele. Nu este oare o minune că o copiliţă orfană de pe malurile Dunării a ajuns să cânte mai marilor acestei lumi, la Casa Albă, să fie comandor al Ordinului „Meritul Cultural“ sau să îşi imprime glasul alături de Gheorghe Zamfir?! Eu n-am umblat niciodată cu ocolişuri, aşa că şi de data asta am să spun lucrurilor pe nume: sper ca viitorii mei cititori să mă regăsească întreagă şi neschimbată, aceeaşi olteancă adevărată care va schimba cântecul pe condei. Nu este deci prea departe momentul în care voi putea împărtăşi fanilor mei amintirile unei vieţi întregi, cu bucurii, cu lacrimi, dar, mai ales, cu multă muncă şi credinţă.
