Satul oltenesc de astăzi păstrează și acum case tradiționale țărănești. Sunt locuințe de o frumusețe rară, cu prispe și stâlpi din lemn de stejar sculptați. Din păcate, trecerea nemiloasă a timpului a lăsat urme adânci, iar nepăsarea accentuează starea de degradare în care se afundă de la o zi la alta.
Călătorul prin satele Olteniei nu are cum să nu simtă gustul amar al nepăsării celor ce astăzi își duc traiul pe aceste meleaguri. Locuințe vechi, care vorbesc despre tradiție, sunt astăzi adăpost pentru păsările văzduhului sau pentru orătăniile vecinilor. Pe prispele caselor din lemn nu a mai călcat de mult picior de om. Găurile din acoperiș se măresc de la o zi la alta, de la un anotimp la altul. Lemnul putrezește sub bătaia ploilor. Valorosul tezaur al satului se risipește încet, încet. Scările din lemn ce conduceau spre locuință sunt putrede. Ușa pridvorului a pierdut, odată cu trecerea timpului, bucăți de lemn. Nici podelele nu mai sunt întregi. Sculpturile de o mare precizie și frumusețe care împodobesc streașina, stâlpii de susținere, uneori ușa și porțile, unde predominante sunt formele geometrice, se încăpățânează să reziste timpurilor noi. Toate acestea vorbesc încă de simbolurile ce guvernau viața țăranului.
Simbolistica gospodăriei țărănești
Căsuța tradițională veche din lemn nu a fost construită la întâmplare. Locul ei în satul oltenesc de altădată, dar și de astăzi ascunde multe semnificații. Se vorbește puțin despre ele, deși nu ar trebui niciodată uitate, căci ele au dus la crearea tezaurului nostru tradițional, pe care tindem să îl pierdem pentru totdeauna.
În gândirea țărănească, locuința era un adăpost nu numai împotriva intemperiilor, dar și a forțelor rele nevăzute, astfel că trebuia apărată printr-un decor protector, simbolurile și motivele sculptate având acest rol.
Spațiile considerate vulnerabile erau cele care comunicau cu exteriorul, precum ușile, ferestrele și hornul vetrei, ceea ce impunea decorarea lor cu diverse simboluri.
Și astăzi întâlnim, atunci când îndrăznim să deschidem poarta unei case vechi, abandonate, ușile ornamentate, mai ales cu motive solare. Deasupra lor erau agățate cândva cununi sau cruci de busuioc, grâu sau flori uscate, sfințite în Săptămâna Mare, spre a ține spiritele rele departe.
„Sunt foarte multe considerații de ordin simbolic legate de construirea casei, de alegerea locului, de specificitatea simbolică și de nuanțele fiecărui spațiu.
Casa trebuia protejată de ceea ce este rău. Casa era spațiul civilizat, centrul lumii pentru o familie. Când se alegea locul de casă, se bătea și un țăruș, pentru a stabili că acolo este centrul lumii, și casa trebuia să fie poziționată în centrul lumii. În Oltenia, se tăia un cocoș și se punea la temelie, căci în mentalitatea veche pentru ca un lucru să fie durabil era nevoie de un sacrificiu. Apoi se puneau și altele: bani, flori, untdelemn, vin, țuică. Dar se mai punea ceva. Se fura umbra vecinului și se punea în zid sau la temelie pentru a proteja construcția, mergându-se tot pe ideea de sacrificiu. I se lua măsura, fără să știe, cu sfoara sau chiar cu o trestie.
Spațiul tradițional era conceput prin cercuri. Casa este centrul cercului și centrul ei este vatra, locul sacru al casei tradiționale după o formulă arhaică“, a precizat Cornel Bălosu, șeful Secției Etnografie a Muzeului Olteniei.
Vatra reprezenta un spațiu plin de semnificații pentru țăranul român. Nu era numai locul unde se pregătea mâncarea, dar și locul obișnuit unde se trasmiteau tradițiile culturale de la o generație la alta. Lângă ea se torcea iarna cânepa și lâna, se brodau iile, se cântau doinele și se povesteau basmele. Vatra era, așadar, un simbol al permanenței. „Spațiul sacru cu adevărat din casă este vatra, căci acolo se face mâncare sacră: colacul de nuntă, de înmormântare, coptura sacră care este pâinea și care trimite la Iisus. Existau multe obiceiuri despre vatră. Nu aveai voie să arunci obiecte murdare, resturi sacre cum erau anumite vegetale, cojile de ou. Pentru că vatra avea un horn, iar el reprezenta comunicarea cu exteriorul pentru protejarea spațiului interior, la corlată erau două piese obligatorii: icoana de vatră și pistornicul cu însemnele sacre“, a mai precizat Cornel Bălosu.
„Salvați-vă monumentele ca să vă salvați pe voi!“
Țăranul vrednic știa să încadreze locuința în peisajul geografic, ferea casa de vânt și o orienta spre soare. El se raporta la pământ nu ca la o proprietate asupra căreia pretindea drepturi absolute, ci ca la un bun al comunității, care îi era dăruit de Dumnezeu pentru a perpetua viața și a dărui din el, la rândul lui. Gospodăria o cultiva, o transmitea mai departe, ca un dar de la strămoși, pentru a asigura dăinuirea familiei sale și a comunității, lumii de astăzi.
Tezaurul tradițional, case cu o arhitectură de lemn de o rară frumusețe, se pierde. Pe culmile dealurilor, în bătaia vântului lin de primăvară, casa veche din lemn este astăzi refugiu pentru păsările văzduhului. Cu regret, peste ani, nici ele nu-și vor mai găsi adăpost aici. „E păcat de Dumnezeu. Casele din Gorj de sub munte, unele cu mobilier vechi de 90 de ani, de o frumusețe extraordinară, cu pridvoare, prispe sunt lăsate să moară. Casele plâng. Mă mir că cei care fac PUG-urile acestor localități nu se gândesc la faptul că aceste localități trebuie ajutate. Salvați-vă monumentele ca să vă salvați pe voi! De ce? Pentru că nimeni nu o să vină în nici unul din sate să vadă casele vopsite cu violet, portocaliu, case care te înfioară, pe când pe acestea vechi, tradiționale, le vor căuta. E nevoie de repunerea lor într-o funcționalitate pentru a recrea ambientul de sat prozaic românesc.
Aceste case, dacă nu ne zdruncinăm noi, cei care mai avem un pic de respect și conștiinciozitate față de aceste valori, se distrug din ce în ce mai repede. Praful se va alege de ele în cel mai scurt timp! Se mai poate salva istoria noastră, tradiția. Îi invit pe fiecare dintre noi să gândească la faptul că frumosul nu vine de la violetul pe care îl aruncăm pe niște fațade noi, ci de la acele case tradiționale, vechi“, este apelul pe care îl face și arhitectul Pavel Popescu.
Tradiția merită să trăiască. „Mândria satului de a se găsi în centrul lumii şi al unui destin ne-a menţinut şi ne-a salvat ca popor peste veacurile de nenoroc. Satul nu s-a lăsat ispitit şi atras în «istoria» făcută de alţii peste capul nostru. El s-a păstrat feciorelnic, neatins în autonomia sărăciei şi a mitologiei sale pentru vremuri când va putea să devină temelie sigură a unei autentice istorii româneşti“, nota Lucian Blaga în „Elogiu satului românesc“ din iunie 1937.
