coperte carte fl marincu NET

Editura Naţional din București publică zilele acestea un roman de anvergură, în două volume, „Cantacuzini şi Brâncoveni“, de Florentza Georgetta Marincu, scris de aceasta între anii 1962-1965. Cum doamna Marincu făcea parte dintr-o familie de moșieri, i s-a refuzat publicarea, cerându-i-se poveşti inspirate din realităţile socialiste, despre tractorişti, stahanovişti. După 1990, a socotit mai importantă publicarea mai multor volume ale unei cărți privind reabilitarea celor din neamul său, „Cioburi de istorie“, o familie care a construit biserici, şcoli şi a donat Calafatului bijuteria de Palat „Marincu“ (actualul Muzeu de Artă). Cartea, care ar fi trebuit să apără în „Anul Brâncoveanu“ (2014), va fi lansată la Calafat de Zilele Municipiului (pe 8 mai) și peste o săptămână, probabil pe 14 mai sau 15 mai, în Craiova.

La începutul lunii decembrie i-am transmis, prin telefon, distinsei doamne Florentza Georgetta Marincu 12 întrebări pentru un posibil interviu. De câte ori am sunat-o apoi, îmi spunea aproape invariabil: „Sunt răcită, viroza mi-a revenit, dar lucrez la răspunsurile tale în paralel cu ultimele corecturi la cartea mea „Cantacuzini și Brâncoveni“. După două luni de așteptare, timp în care am apelat-o de vreo cinci ori, n-am mai sunat-o… Îmi era jenă s-o mai deranjez din motive firești: aproape 90 de ani, răcită, cu o carte de 1.000 de pagini în tipar. Surpriza a venit zilele trecute, când am primit, prin poștă, un plic expediat de doamna Marincu. În interiorul plicului se aflau răspunsurile la întrebările GdS: 31 de pagini scrise de mână! Și o notă de scuze: „Dacă vei avea răbdare și timp să-mi descifrezi hieroglifele, vei avea destul material pentru articolul dumitale“. Publicăm mai jos un fragment din amplul interviu acordat GdS de doamna Florentza Marincu.

Ion Jianu: Peste câteva luni împliniți 90 de ani și continuați să scrieți. De la ce vârstă aţi început să scrieţi?
Florentza Georgetta Marincu: Având o imaginaţie bogată, am început să scriu poveşti de cum am deprins bine literele. Am umplut caiete întregi, din păcate pierdute. Am debutat la 12 ani, cu „Legenda betelii“, în „Universul Copiilor“, publicaţia lui Nicolae Batzaria (prozator şi publicist de origine aromână, 1874-1952, n.r.). Din fericire, e singurul ziar rămas din acea perioadă de creaţie timpurie. Îl voi depune la „Arhiva“ ce o întocmesc pentru sala „Marincu“ din Muzeul de Artă „Palatul Marincu“ din Calafat.

„M-a fascinat epoca brâncovenească“

I.J.: Editura Naţional va publica zilele acestea un roman de anvergură de-al dumneavoastră, „Cantacuzini şi Brâncoveni“… Oferiţi-ne câteva amănunte. Ce v-a determinat să scrieţi un asemenea volum inspirat din istoria celor două celebre familii româneşti? Cartea respectă adevărul istoric sau este un amestec de realitate cu ficţiune?
F.G.M.: Am scris (și) această carte din viul meu interes pentru zbuciumata istorie a Țării Românești. Interesul ca și dragostea pentru Calafat mi-au fost însămânțate în minte și în suflet, din copilărie, de tatăl meu. Poveștile pe care mi le spunea erau fragmente din trecutul lor, adaptate puterii mele de înțelegere. De ce am ales acest subiect, Cantacuzini şi Brâncoveni? Pentru că, în afară de istoria zbuciumată a Severinului şi a Calafatului meu, m-a fascinat epoca brâncovenească. În primul rând, pentru sclipirile de Renaştere apuseană ce, cu o întârziere de 300 de ani, începuseră a risipi multe din fâşiile de beznă ale „evului mediului“ românesc. Mai ales personajele cărora se datora acest început de modernizare: Cantacuzii şi Brâncovenii, ce mi s-au părut demni de o cunoaştere mai amănunţită. Urmărind uimitoarea evoluţie a conflictului dintre ei, am încercat a-i înţelege, am făcut schema dezvoltării în timp, sub presiunea evenimentelor familiale şi istorice. Ca să înţeleg mai bine cum a fost cu putinţă ca fireştile sentimente de iubire şi solidaritate de neam să fie strivite de invidie şi rivalitate, astfel ajungându-se la ură distrugătoare. Am scris căutându-le resorturile psihologice. Cât am reuşit, vor aprecia alţii.

I.J.: Înţeleg că aţi scris romanul în tinereţe. De ce îl publicaţi abia acum, la vârsta de aproape 90 de ani?
F.G.M.: Romanul istoric „Cantacuzini și Brâncoveni“ l-am scris aproape în întregime între anii 1962-1965. În prealabil, m-am documentat ani întregi. Am studiat în amănunt cronicile epocii. Am alcătuit scheme pentru desfășurarea acțiunii, fișe pentru fiecare personaj, obiceiurile vremii, costume, glosar de cuvinte vechi românești, dar și de cele întrebuințate: turcești, grecești, slavone etc. Când a fost aproape gata, nu m-am putut hotărî asupra scenei ultime, cea care încheie desfășurarea cinematografică a acțiunii rememorate de stolnicul Constantin Cantacuzino. Nici asupra concluziilor, așa că am hotărât să fac o pauză, așteptând inspirația. N-am putut bănui că ea va dura 50 de ani! Am început să bat lucrarea la mașină. Am scris 595 de pagini, restul rămânând în manuscris (400 de pagini). Dar, ca deseori în viața mea, am fost silită să-mi întrerup munca pentru care aveam vocație din copilărie, izbită de împrejurări și obligații de familie. Am închis lucrarea într-un dulap al bibliotecii. Nu era întâia scriere ce avea această soartă. O precedaseră „Poveștile“ şi „Nuvelele Severinului“, câte una pentru fiecare epocă parcursă: dacă, romană, bizantină, medievală – până la actualitatea acelor ani.

„Am fost îndemnată să scriu poveşti despre tractorişti, stahanovişti…“

I.J: Aceste cărţi, până în decembrie 1989, v-au fost și cenzurate? Şi de ce nu le-aţi publicat după revoluţia din 1989?
F.G.M.: Am încercat să le public în epoca trecută… Zadarnic! Deşi am fost ajutată de câţiva scriitori, prieteni ai tatălui meu, „Poveştile“ au fost refuzate de Editura Tineretului, ca şi de domnul Şora. Nu li s-au negat calităţile. Dimpotrivă! Dar domnul Beniuc începuse lupta şi cu regii şi cu domniţele din basme! Cerea poveşti inspirate din realităţile socialiste. Am fost îndemnată să scriu poveşti – care ar putea fi publicate – despre tractorişti, stahanovişti ş.a.m.d.
Despre „Nuvelele Severinului“: cu toate aprecierile asupra redactării, am cules doar… clătinări din cap, subiectul nefiind de actualitate.
Oare dosarul meu nu avea nici un rol? Eram în perioada de după ce fusesem dată afară din Ministerul Învăţământului în baza art. i – „necorespunzător politic“. Lucram în Direcţia Caselor de Copii ca inspector cu problemele celor cu deficienţe. Fiind scoasă din învăţământ în baza acelui articol, puteam fi angajată doar la munca „de jos“, una necalificată.

„Și cărţile au destinul lor“

I.J.: Revin asupra romanului „Cantacuzini şi Brâncoveni“: este adevărat că, nereuşind să-l publicaţi, aţi intenţionat să daţi romanul unui scriitor cunoscut al vremii, Tudor Şoimaru, rugându-l să-l publice sub semnătura sa?
F.G.M.: Romanul „Cantacuzini şi Brâncoveni“ a fost şi el apreciat de oameni de specialitate. Dorind cu disperare să-l văd publicat şi cu nesăbuita generozitate a tinereţii, l-am dat, într-adevăr, unui scriitor cunoscut al vremii să-l publice cu numele lui. Am avut norocul să dau peste un om cinstit. După ce l-a citit, m-a chemat să mă dojenească. Nedorind să facă aşa ceva (adică să-l semneze el), m-a încurajat şi mi-a spus să am răbdare, să aştept. Socotindu-l un roman valoros, m-a asigurat că va apărea. Şi a încheiat, zicând și citând un mare poet roman (Terentianus Maurus, n.r.): „Și cărţile au destinul lor“. M-am resemnat şi mi-am văzut de necazurile mele, „hrănindu-mă“ cu un gând încolţit de mult, cel al viitoarelor volume „Cioburi de istorie“.

I.J.: Ce s-a întâmplat după evenimentele din decembrie 1989?
F.G.M.: Am socotit mai importantă publicarea volumului I din „Cioburi de istorie“ (două cărţi – 1.000 de pagini). De ce? Am considerat că pentru reabilitarea celor din neamul meu – care au fost striviţi atâta vreme sub oprobriul de „bestii moşiereşti şi exploatatori“ – să public „Cioburi de istorie“. Am vrut să dovedesc, cu probe materiale, ceea ce a făcut neamul meu pentru semenii lor, cum oamenii şi-au manifestat dragostea pentru obştea în care au trăit: au construit biserici, şcoli şi au donat bijuteria de Palat „Marincu“ oraşului Calafat.