Da, ne ducem în cap, nu glumesc. Scuzaţi limbajul necolocvial, dar am vrut să vă atrag atenţia asupra unui aspect despre care nu înţeleg de ce nu vorbim suficient. Nici noi şi mai deloc candidaţii la prezidenţiale şi politicienii în general.
Am studiat anul acesta împreună cu Victor Giosan (expert afiliat la CRPE) echitatea şi sustenabilitatea sistemului de pensii şi am sintetizat nişte cifre care relevă câteva aspecte de care trebuie să fim conştienţi. Toate se sparg în capul sistemului de pensii, toate reformele sau politicile eşuate ale guvernelor postdecembriste aici, la pensii, se adună. Mai jos explic cum.
România are resurse interne, structurale, pentru a echilibra sistemul de pensii şi pentru a-i asigura sustenabilitate pe temen lung, dar până în acest moment nici unul dintre cele nouă guverne din ultimii zece ani (nu mai calculăm şi guvernele postcomuniste, care au guvernat în condiţii de tranziţie) nu au fost capabile / nu au avut voinţă politică să vină cu politici care să influenţeze semnificativ sau măcar vizibil factorii structurali sau administrativ majori. Plecăm deci de la premisa că, în lipsa unei tradiţii în care guvernele să poată influenţa factorii structurali (pe care se bazează economia), guvernele viitoare se vor comporta la fel şi în următoarea decadă, principala lor misiune fiind să asigure, incremental, echilibrul sistemului de pensii plecând de la viziunea reformei din anul 2010. Să sperăm că vor reuşi măcar atât, altfel e dezastru.
Factorii structurali au impact direct asupra sustenabilităţii bugetului (şi implicit asupra sistemului de pensii), dar necesită implementarea unor politici/strategii/măsuri concentrate şi cu un grad înalt de complexitate ce trebuie planificate, implementate şi susţinute financiar (bugetate) pe o perioadă lungă de timp. Sunt semnificativi pe termen lung şi în corectarea/amelioarea lor stă cheia robusteții sistemului de pensii. O parte dintre ei sunt trataţi în Acordul de Parteneriat propus de Comisia Europeană României pentru perioada de programare 2014 – 2020 şi sunt previzionate fonduri structurale şi de coeziune care să susţină politicile publice aferente. Pe baza experienţei exerciţiului financiar 2007-2014 (în care România a beneficiat de importante fonduri europene), am văzut că nu am reuşit să ne ameliorăm semnificativ indicatorii macro-structurali.
Mai jos principalii facturi structurali cu impact asupra sistemului de pensii:
Ocuparea populaţiei
În Acordul de Parteneriat, corelat cu obiectivele României în cadrul strategiei Europa 2020, există o ţintă care afectează domeniul reformei sistemului de pensii. Astfel, „70% din populaţia cu vârsta cuprinsă între 20 şi 64 de ani să fie angajată“. La sfârşitul anului 2013, doar 63,9% din populaţia din intervalul de vârstă menţionat era ocupată, conform INS. Pentru atingerea ţintei de 70% este nevoie de un set de politici publice complexe care să se întindă pe mai mulţi ani.
În lipsa unor măsuri structurale (dincolo de posibilităţile individuale ale Ministerului Muncii) care să implice măsuri de activare a populaţiei nonactive (inclusiv din mediul rural) şi care să se resimtă la nivelul mediului de afaceri (şi să depăşească schimbări în domeniul legislaţiei muncii), România nu-şi va atinge ţinta de 70% populaţie ocupată.
Evoluţia indicatorului rată de ocupare 20-64 de ani (%) a arătat o uşoară involuţie urmată de o uşoară creştere începând cu anul 2010, ceea ce relevă faptul că guvernul trebuie să facă mai mult pentru a creşte ocuparea. Altfel, prognoza oferită de Comisia Naţională de Prognoză va rămâne un simplu pronostic.
Conform INS, un fapt îngrijorător (şi cu impact puternic asupra sistemului de pensii pe termen mediu) este acela că doar aproximativ 20% din actuala cohortă de 25-34 de ani este activă, având contract de muncă.
Demografie
În acest moment, sporul natural este negativ, iar acest trend se va menţine şi în viitor în lipsa unor politici demografice eficiente. Din păcate, politicile demografice (pronatalitate) dau rezultate în timp, iar efectele unor decizii luate azi produc efecte în piaţa muncii în circa 25 de ani. În acelaşi timp, acestea au implicaţii bugetare semnificative (este nevoie de investiţii majore în sectoarele de îngrijire şi educaţie) şi nu pare realist că bugetul României, în forma în care se prezintă astăzi, să poată susţine astfel de politici pe o perioadă semnificativă, astfel încât să producă rezultate. Pe termen mediu, situaţia se anunţă dramatică, INS estimând o scădere a populaţiei României spre cifra de 13 milioane la nivelul anului 2060.
Îmbătrânirea populaţiei
Îmbătrânirea populaţiei va creşte presiunea asupra bugetului de stat pe termen lung, conform unui studiu realizat de BCR în anul 2013. Unul din şapte români are în prezent peste 65 de ani şi, în lipsa unei îmbunătăţiri a natalităţii, în 2030, un român din cinci va avea peste 65 de ani, urmând ca în 2060 raportul să ajungă unu la trei. Evoluţia atipică a numărului de naşteri de după 1970 va amplifica presiunea asupra sistemului public de pensii în jurul anului 2035. O primă consecinţă economică a îmbătrânirii şi reducerii populaţiei totale este scăderea PIB-ului potenţial, prin diminuarea contribuţiei forţei de muncă, dar şi a capitalului în condiţiile afectării economisirii interne. Anul 2013 a fost primul an din istoria României în care numărul populaţiei de peste 65 de ani a depăşit populaţia de sub 15 ani şi am intrat oficial în declin demografic.
În acest context, guvernul pregăteşte o strategie privind îmbătrânirea activă (strategie care întârzie să apară). Îmbătrânirea activă se referă la contribuţia adusă societăţii de persoanele în vârstă, atât prin participarea pe piaţa muncii, cât şi prin intermediul activităţilor de voluntariat şi al implicării în viaţa propriei familii şi a comunităţi.
Migraţia forţei de muncă
Aderarea României la Uniunea Europeană şi, implicit, dobândirea de către români a dreptului la liberă circulaţie şi rezidenţă au provocat o migraţie a forţei de muncă autohtone către pieţele altor state membre, fapt ce a condus la apariţia unor deficite în unele domenii de activitate. În ianuarie 2014, toate statele membre au înlăturat restricţiile de muncă pentru cetăţenii români, iar fenomenul de drenare a forţei de muncă va continua. Migranţii sunt, de regulă, persoanele cele mai active, având o vârstă cuprinsă în intervalul 20-45 de ani, şi reprezintă o pierdere netă pentru România. Ultimele date culese de către INS confirmă tendinţa acestora de a se stabili în ţările de destinaţie şi de a-şi integra copiii (din ţară sau născuţi acolo) în sistemele de educaţie din străinătate.
În ultimii ani, România şi-a păstrat, în mare măsură, caracterul de stat de tranzit, nefiind, în mod semnificativ, o ţară căutată de lucrători din alte state. Din acest motiv, România nu are o politică clar conturată privind imigraţia.
Productivitatea muncii
Decidenţii şi experţii în sisteme de pensii îşi pun astăzi speranţa în efectul de cohortă: variaţii de comportament (inclusiv pe piaţa muncii) între generaţii diferite, care au împărtăşit experienţe intrageneraționale comune, dar diferite faţă de ale altor generaţii. Practic, se aşteaptă de la generaţia tânără să fie mai productivă decât cea vârstnică. Nu neapărat să muncească mai mult, dar să fie mai productivă: cohortele noastre sunt diferite de cohortele părinţilor noştri. Proactivitatea este astăzi mai mare, iar generațiile active de astăzi trebuie să rămână în activitate mai mult timp. Pentru ca generaţiile viitoare să fie mai productive, este nevoie de reforme structurale deosebit de complexe, începând cu sectorul educaţional şi terminând cu sectorul de afaceri.
Reducerea muncii la negru
Acest aspect se regăseşte şi în recomandările de ţară făcute de Comisia Europeană României, dar a fost şi continuă să fie o nucă tare pentru toate guvernele. Chiar dacă are o influenţă directă asupra finanţării sistemului de pensii, acesta nu este un factor uşor controlabil, necesitând politici complexe implementate de către agenţiile guvernului. Extinderea bazei fiscale se face prin asigurarea unui tratament fiscal uniform şi eliminarea breşelor fiscale contribuie nu numai la obţinerea de resurse suplimentare, ci şi la consolidarea percepţiei publice asupra echităţii sistemului. Extinderea bazei fiscale este o condiţie obligatorie pentru orice fel de discuţie de reducere a cotelor de CAS – la fel şi creşterea colectării, care s-a redus în ultimii ani de la 76% în 2008 la 60% în 2013.
Îmbunătăţirea colectării
Acesta este factorul cu cea mai directă influenţă şi cu cel mai mare potenţial impact asupra sistemului de pensii. Motivul pentru care nu se regăseşte în lista de factori care să completeze opţiunea propusă de către noi este acela că, de ani buni, România are cea mai mică pondere în PIB a veniturilor bugetare (venituri fiscale şi nefiscale) şi nici un guvern nu a reuşit să îmbunătăţească semnificativ colectarea, ţara noastră situându-se mereu cu multe puncte procentuale sub nivelul UE. Sistemul de taxe şi impozite în România este caracterizat de o colectare slabă a acestora, cu o administrare ineficientă, o bază de impozitare relativ redusă, şi o evaziune fiscală ridicată, ocupând, la capitolul plata taxelor, locul 184 în lume conform raportului Doing Business al Băncii Mondiale.
Nivelul investiţiilor
Deficitul sistemului de pensii are un impact direct asupra investiţiilor publice şi indirect asupra investiţiilor private (prin intermediul nivelului impozitului de asigurări sociale), care să genereze creşterea economică necesară unei măriri a gradului de ocupare a populaţiei active, creşterii productivităţii şi a salariului mediu, reducerii fluxurilor migratorii – toate acestea având un impact direct asupra consolidării unui raport supraunitar cât mai mare între contribuabilii la asigurările sociale şi pensionari.
Dacă aveţi 20, 30 sau 40 de ani puneţi mâna şi economisiţi suplimentar, individual.
Ciprian Ciucu –
CONTRIBUTORS.RO
