Maestrul Tudor Gheorghe își aniversează ziua de naștere pe 1 august cu un bilanț pozitiv, afirmând că viața sa a fost plină de bucurii pe toate planurile, cu realizări profesionale esențiale pentru cultura română. Spectacolul la care lucrează în prezent, „Degeaba“, va fi original și inedit, cu o orchestră rock.
În Biblioteca Naționalului din Craiova, Tudor Gheorghe (foto), jovial, bronzat și amabil cu toată lumea, a răspuns chestionarului GdS.
Ion Jianu: Maestre, care vă sunt bucuriile la cei 69 de ani pe care îi împliniţi pe 1 august?
Tudor Gheorghe: Dacă privesc înapoi, cred că viaţa mea a fost plină de bucurii. Dacă aş face un bilanţ la cei 69 de ani pe care îi împlinesc acum, ar trebui să fiu foarte fericit. De ce? Din punct de vedere profesional, gândurile şi ideile mele s-au materializat în lucruri majore. N-am trecut degeaba prin viaţa asta… Am lăsat o dâră, esenţială, în cultura română. Şi care, probabil, mai târziu va fi descifrată mai bine decât astăzi. Doi la mână, familial vorbind, mi-a dat Dumnezeu o nevastă care îmbătrâneşte frumos, un băiat cuminte şi un nepoţel frumos şi sănătos.
I.J.: Cum decurg proiectele dumneavoastră culturale? Sunteţi în grafic, ca să zic aşa?
T.G.: Da… Ce mi-a mai rămas de făcut? Aşa cum am făcut spectacole din poezia lui Marin Sorescu, Mircea Micu, Grigore Vieru, rămân dator lui Adrian Păunescu, Nichita Stănescu şi Romulus Vulpescu. Nu ştiu exact când îi voi face…
Spectacol marca
Tudor Gheorghe
cu o orchestră rock
I.J.: La ce lucraţi efectiv acum?
T.G.: La un spectacol foarte important scris de mine, un fel de continuare a spectacolului „Degeaba“, dar într-o formulă restrânsă, numai cu o orchestră rock. Probabil că în primăvara anului viitor va fi gata. Deocamdată scriu la el…
I.J.: Am putea considera că alături de Barbu Lăutaru şi Maria Tănase v-aţi asigurat un loc pe scena muzicii româneşti adevărate?
T.G.: Cum să spun? Prin anul 1971, sper să nu greşesc, în revista Săptămâna, Eugen Barbu a făcut pentru prima dată această asociere, între mine şi Maria Tănase (Eugen Barbu: „Scriu cu toată răspunderea că de la Maria Tănase n-am mai avut o personalitate mai puternică în ceea ce priveşte comorile noastre folclorice ca acest tânăr şi neîntrecut actor din Craiova“ – n.r.). Apoi, Mircea Zaciu, un reputat critic român, a scris despre mine astfel: „Un regret ne încearcă totuşi, Tudor Gheorghe: că Blaga şi Arghezi nu te mai aud, ca să-ţi sărute fruntea“. Totodată, Domnia sa a adăugat că „dincolo de vocea de jar a Mariei Tănase, de legenda şi farmecul lui Barbu Lăutaru, Tudor Gheorghe ne introduce într-un secol de poezie cultă“. Ce aş mai putea spune eu în faţa acestor extraordinare vorbe…
„La țară nu mai există nimic autentic“
I.J.: Într-un interviu realizat cu mulţi ani în urmă povesteaţi că mergeaţi la sate să căutaţi perle folclorice (la cârciumă, cu vin, salam şi măsline). Mai sunt în mediul rural de acum cântece care pot fi scoase la lumină?
T.G.: Nu! Acum nu mai există nimic autentic. Cântecul popular românesc a dispărut demult, din clipa în care românul anonim a găsit „celebra“ rimă: ogorul-tractorul! Când a zis „ogorul-tractorul“, de aici cântecul popular a devenit, în mare parte, instrument de propagandă a sistemului în care, cum bine cunoşti, a apărut acel folclor contemporan: cântece de viaţă bună, cântece de viaţă nouă ş.a.m.d. Totuşi, în acea perioadă mai rămăseseră artişti mari care duceau mai departe stindardul adevăratului cântec popular. Mă refer, printre alţii, la Ion Luican, Maria Lătăreţu, Ioana Radu, Felician Fărcaşu, Ion Cristoreanu, Achim Nica, adică nume mari.
I.J.: În vecinătatea de suflet a căror mari actori ai Naţionalului din Craiova de-a lungul timpului vă situaţi?
T.G.: Sunt foarte fericit că aici, la Naţionalul din Craiova, am fost alături de mari actori de la care am avut multe de învăţat. Vorbesc de Vasile Cosma, Ion Pavlescu, Iancu Goanţă, Radu Nicolae, Constantin Sassu şi alţii. I-am cunoscut bine pe Madeleine şi Manu Nedeianu… Cu Manu Nedeianu am jucat în două spectacole, „Cocoşul negru“, de Victor Eftimiu, şi „Visul unei nopţi de iarnă“, de Tudor Muşatescu.
Totodată, astăzi sunt absolut mândru că am avut şansa să împart scena craioveană cu actori excepţionali, începând cu Ică Dogaru, Ilie Gheorghe, Valer Dellakeza, Valentin Mihali, Angel Rababoc, actori care astăzi sunt stâlpii Naţionalului din Bănie.
„Două ore cu oltenii Tudor Gheorghe şi Amza Pellea“
I.J.: Cu Amza Pellea aţi jucat?
T.G.: Nu am jucat cu el în piese de teatru. Însă, pe când el a fost director al Naţionalului din Craiova (martie 1973 – septembrie 1974, n.r.) am fost împreună cu el în turnee comune cu un spectacol excepţional care se chema „Două ore cu oltenii Tudor Gheorghe şi Amza Pellea“. Într-o perioadă grea pentru teatrele din România, atunci când se inventase acea aberaţie, într-un fel, de autofinanţare culturală, am fost cu acest spectacol peste tot. Şi noi doi am adus bani ca lumea în contul Naţionalului.
I.J.: Vă consideraţi un punct forte în proiectul Craiova, capitală culturală europeană 2021? De fapt, aţi demonstrat asta pe scena Ateneului Român în toamna anului trecut, atunci când aţi fost amfitrionul unei seri de excepţie, Balul Ambasadorilor 2013, manifestare inclusă în proiectul cultural amintit…
T.G.: Da, e adevărat. De atunci, nimeni însă nu m-a mai căutat!
„…Pentru Craiova, capitală culturală, se pare că eu nu mai exist!“
I.J.: Sunteţi un brand care a depăşit graniţele României, iar proiectul „Craiova, capitală culturală europeană 2021“ ar trebui să se sprijine pe Tudor Gheorghe!
T.G.: Pentru cei care organizează manifestările pentru acest proiect, probabil Asociaţia „Craiova, capitală culturală europeană 2021“, se pare că eu nu exist! Nu are nici un fel de importanţă… Fiecare cu drumul său. M-aş bucura însă din tot sufletul ca Bănia să devină capitală culturală europeană.
I.J.: Cum se vede, în viziunea dumneavoastră, societatea românească de pe scenă şi din afara scenei?
T.G.: De pe scenă nu o văd deoarece am în faţă, în ochi… reflectoare. Din afara scenei o văd aşa… cum o vede toată lumea. În ultima vreme mă amuză din ce în ce mai tare, prin partizanatul lor, realizatorii de emisiuni TV care fie că sunt într-o parte, fie în cealaltă.
I.J.: Suntem, într-un fel, în plin „spectacol“ Caragiale!
T.G.: …O, dar eu am făcut acel spectacol excepţional „Nu se poate cu de toate“. Şi ce dreptate am avut!
I.J.: În istoria Teatrului Naţional din Craiova este consemnată informaţia potrivit căreia în stagiunea teatrală 1911-1912 (Emil Gîrleanu – director, Liviu Rebreanu – secretar literar) au fost 37 de premiere. Acum, la peste 100 de ani distanţă, din cauza bugetului auster, vorbim la Naţionalul din Craiova de „Rinocerii“, de alte vreo trei premiere şi… cam atât. Cum comentaţi această politică bugetară a Ministerului Culturii faţă de… cultură?
T.G.: Eu n-aş oferi acest exemplu de acum o sută şi ceva de ani, ci aş vorbi de perioada în care am venit eu actor la Teatrul Naţional din Craiova (toamna anului 1966 – n.r.). În acele stagiuni teatrale aveam în jur de 10 – 14 premiere. Era obligatoriu. La aceste premiere trebuie adăugate şi spectacolele în reluare. Ne făceam datoria de teatru naţional, adică mergeam în turnee în orăşelele lipsite de activităţi culturale. Nu ne jenam să prezentăm spectacolele noastre la Calafat, Vânju Mare, Turnu Severin, Filiaşi, Caracal. Am vrut să mă duc recent cu unele spectacole de-ale mele în aceste orăşele, dar nu mai au nici case de cultură!
„…Nu aş accepta să fiu ministrul culturii!“
I.J.: Nu mi-aţi răspuns la întrebarea propriu-zisă: care este explicaţia din zilele noastre? Doar bugetul auster?
T.G.: Explicaţia este simplă: politica culturală incoerentă din ultimii 25 de ani. Nu se poate vorbi de o coerenţă şi o continuitate în cultură atâta vreme cât la Ministerul Culturii se schimbă ministrul la câteva luni.
I.J.: Dacă mâine aţi fi ministrul culturii, ce aţi face în primul rând?
T.G.: Păi, în primul rând, nu aş accepta să fiu ministrul culturii!
I.J.: V-am văzut în sala Naţionalului la premiera „Rinocerii“. Ce ziceţi de spectacol?
T.G.: Este un spectacol foarte special, mi-a plăcut. Părerile sunt însă împărţite… Şi e normal să fie aşa. E am alt mod de a privi teatrul… Nu mă omor nici după Brecht… Eu sunt adeptul lui Stanislavski. Cu alte cuvinte, eu rămân cu felul meu de a fi. Asta este, sunt de modă veche… Sunt însă de acord să încercăm un limbaj teatral deosebit. Bob Wilson este, fără doar şi poate, unul dintre marii regizori ai lumii. Felicit din tot sufletul actorii Naţionalului care l-au înţeles pe Wilson şi s-au supus absolut necondiţionat marelui regizor.
„Deocamdată am rămas în suflet cu Craiova Maxima…“
I.J.: Mi-aţi spus că aveţi destul de multe manuscrise şi însemnări prin sertare. Când vom vedea cărţi semnate de Tudor Gheorghe în librării?
T.G.: Când o să le scriu! Acum, câtă vreme mai sunt în putere, în plină forţă, am alte proiecte, am spectacole de făcut. Când o să vină vremea să mă relaxez, veţi vedea altceva din Tudor Gheorghe: proza şi poezia lui.
I.J.: Craiova a revenit în prima liga fotbalistică… Veţi merge pe stadion, le veţi cânta celor de la CS Universitatea cunoscutul imn al dumneavoastră, „O iubire alb-albastră“?
T.G.: Există vorba aia cu ciorba reîncălzită!… Aşa că, deocamdată, eu am rămas în suflet cu prietenii mei din „Craiova Maxima“. Pe unii îi visez, o să mă întâlnesc cu ei mai târziu… Mi-e foarte drag când mă mai văd cu Balaci, Beldeanu, Cîrţu, Ţicleanu, Geolgău…
