Ziarul Libération i-a invitat, pe 8 ianuarie 1990, la Lyon, pe Marin Sorescu, Tudor Gheorghe şi Mircea Dinescu să le vorbească francezilor despre România şi Revoluţia Română. Sorescu şi Tudor Gheorghe au fost apoi la Paris, la Emil Cioran acasă, Mircea Dinescu refuzând să-i însoţească. Cioran a vorbit româneşte, a şi plâns discret când Tudor Gheorghe i-a cântat, aşa cum a rememorat acea întâlnire din mansarda lui Cioran, profesorul şi traducătorul Jean Louis Courriol (Lyon), cel care i-a însoţit pe cei doi la Paris.
Profesorul francez Jean Loius Courriol a fost, din 1980, profesor de limba şi literatura română la Universitatea „Jean Moulin“ din Lyon şi a organizat în anii ‘80 şi după 1990 numeroase întâlniri cu studenţi, profesori, poeţi lyonezi cu Marin Sorescu, Tudor Gheorghe şi alţi români de seamă.
Ion Jianu: V-am cunoscut, prin 1985, în biroul lui Marin Sorescu de la revista Ramuri, redactor-şef al revistei, şi care v-a prezentat drept un prieten al României… În timp, aţi continuat şi întărit relaţia cu Sorescu, aţi devenit chiar prieteni, după propria dumneavoastră mărturisire, apoi traducător al operei lui în Franţa. Cum aţi ajuns la această relaţie specială şi profesională?
Jean Louis Courriol: L-am cunoscut personal pe Marin Sorescu la Craiova în perioada în care eram profesor de limba şi literatura franceză la universitate. Îi cunoşteam deja opera de când începusem să practic traducerea literară la Universitatea din Iaşi, unde ocupasem aceeaşi funcţie în anii precedenţi. Dorinţa mea de a-l face cunoscut în franceză ne-a apropiat imediat. Omul Sorescu era profund amical şi deschis în ciuda aparenţelor şi, mai ales, în ciuda restricţiilor caracteristice momentului cu suspiciunile create de regimul totalitar de atunci. Ne-am legat sincer.
I.J.: Aş vrea să stăruim asupra traducerilor lui Sorescu în franceză pe care le-aţi făcut dumneavoastră: v-au fost sugerate sau pur şi simplu v-a atras creaţia soresciană?
J.L.C.: În anii ‘80, literatura română avea mai multe obstacole de depăşit în calea recunoaşterii peste hotare: primul erau tocmai hotarele, mai exact cortina de fier. Al doilea, consecinţă parţială a primului şi care, din păcate, rămâne valabil şi azi, era indiferenţa generală faţă de această literatură. Procesul de publicare nu putea să fie „normal“. Traducătorul a trebuit să se facă agent literar, să dovedească valoarea deosebită a creaţiei soresciene cu textul tradus. Rezultatul a fost o antologie din „La Lilieci“ cu titlul „Paysans du Danube“ apărută chiar în 1989, în aprilie, înaintea Revoluţiei din decembrie. Opera cea mai semnificativă a lui Marin Sorescu a fost cunoscută în Franţa şi chiar recunoscută dacă ne gândim că prima ediţie a avut mai multe tiraje şi, fiind epuizată, a fost reeditată în 2002. Între timp, după Revoluţie, a apărut, de asemenea, o versiune franceză a cărţii „Viziunea vizuinii“, „La vision de la tanière“ la aceeaşi editură „Jacqueline Chambon“, cu acelaşi succes.
I.J.: Cum vi s-a părut în acei ani Sorescu: un om timid, un poet curajos…? Cum era receptat el în Franţa în anii de până la revoluţie?
J.L.C.: Marin Sorescu era o persoană de o mare delicateţe, era extrem de politicos, timiditatea lui era un semn de eleganţă interioară. Opera lui e cea mai bună dovadă de curaj autentic şi succesul lui de public, de asemenea, înseamnă că cititorii români se recunoşteau în ceea ce scria. Să nu uităm că înainte de Revoluţie, scriitorii de talent, creatorii de talia lui Sorescu sau Preda erau cei care scriau istoria adevărată, istoria oficială, dacă i se poate spune aşa, fiind o caricatură grosolană în care nimeni nu mai putea să creadă. Ce este „La Lilieci“ altceva decât epopeea dramatică a ţărănimii române căreia i s-a furat nu doar pământul, ci şi tradiţiile, sufletul?
Vorbind de recepţia lui Marin Sorescu în Franţa, ea s-a limitat la „Paysans du Danube“ şi în condiţiile de atunci nici nu se putea spera mai mult.
„Dinescu nu ne-a spus de ce nu vrea să vină cu noi la Emil Cioran…“
I.J.: Imediat după evenimentele din decembrie 1989, în ianuarie 1990, Marin Sorescu şi Tudor Gheorghe au fost invitaţi la Lyon de ziarul Libération apoi au făcut o vizită lui Emil Cioran la Paris. Înţeleg că dumneavoastră le-aţi facilitat celor doi olteni de vază această vizită la Lyon şi la Cioran. Oferiţi-mi detalii… Ce au vorbit, ce comentarii s-au făcut la Cioran acasă…
J.L.C.: După Revoluţia din decembrie, România a beneficiat dintr-o dată în Franţa de o călduroasă simpatie. Fiind, din 1980, profesor de limba şi literatura română la Universitatea din Lyon, nu aşteptasem să se prăbuşească totalitarismul de tip sovietic să încerc să apropii cele două culturi, cele două popoare. Am fost convins dintotdeauna că sistemele de acest tip au fost impuse unor popoare împotriva voinţei lor, cu atât mai mult în cazul României. Aşadar, Marin Sorescu a venit la Lyon de mai multe ori şi am organizat numeroase întâlniri cu studenţii, profesorii, poeţii lyonezi.
La Lyon, Marin Sorescu era cunoscut în prima capitală a Franţei, capitala Galilor, încă de la începutul anilor ‘80, dăduse interviuri la mai multe ziare dintre care Le Figaro şi Libération. De asemenea, am organizat, cu mijloace proprii, numeroase spectacole cu Tudor Gheorghe la Lyon şi în regiunea lyoneză în aceeaşi perioadă în săli din ce în ce mai mari. De aceea, nici nu a fost nevoie să insistăm pe lângă ziarul Libération să-i invităm pe cei doi mari olteni, pe 8 ianuarie 1990. Am fost solicitat de redacţia ziarului să organizez venirea lor şi au vorbit în faţa unei săli de teatru cu 800 de spectatori despre România, Revoluţia Română cu mare succes. De menţionat că obţinusem să fie invitat şi Mircea Dinescu pe care-l tradusesem încă din perioada în care nu era cunoscut deloc în afară.
De la Lyon am plecat cu toţii la Paris, unde i-am dat telefon lui Emil Cioran. Îl întâlnisem deja în aprilie 1989 după ce, la insistenţele lui Marin Sorescu, îi scrisesem să-i cer o prefaţă pentru „Paysans du Danube“ la care îmi răspunsese imediat (evident am păstrat scrisoarea) foarte amabil, dar refuzând din principiu, deşi îl aprecia mult pe Marin Sorescu. Ne-a primit la el în mansarda care, la drept vorbind, era o mansardă destul de confortabilă. Faptul că ne-a poftit în casă, ceea ce nu făcea de obicei, este un semn de preţuire deosebită. Un ziarist de la Libération, responsabilul de atunci al cronicilor literare, când a auzit că Cioran ne primeşte aproape că s-a rugat să-i permitem să ne însoţească. Dinescu nu ne-a însoţit în această vizită… Nu ne-a spus de ce nu vrea să vină cu noi la Emil Cioran.
A fost o după-amiază de neuitat. Emil Cioran n-a întârziat mult să ne vorbească româneşte, a şi plâns discret când Tudor Gheorghe i-a cântat. Nu-mi amintesc precis ce s-a spus, emoţia era generală, o singură replică a lui Cioran ne-a frapat atunci. Când soţia mea l-a întrebat dacă ar avea de gând să se întoarcă în România de atunci eliberată, a răspuns în stilul lui inimitabil şi cu o umbră de nostalgie în privire: „Visul meu a fost întotdeauna să părăsesc România“.
I.J.: Probabil că, fiind în Franţa, aţi aflat sau ştiţi mai multe amănunte despre neacordarea premiului Nobel lui Sorescu sau poate vi le-a spus chiar marele scriitor oltean… Ce ştiţi, cum comentaţi nedreptatea care i s-a făcut lui Sorescu?
J.L.C.: Problema premiului Nobel este foarte complexă. Criteriile de acordare sunt dintre cele mai misterioase. S-a spus şi despre Lucian Blaga că nu i s-a dat, deşi ar fi avut mari şanse, că era pe lista aşa zisă mică a celor preselecţionaţi. Cu Marin Sorescu nu am abordat acest aspect al carierei lui de scriitor. Era prea discret şi prea modest ca să se laude cu eventualele informaţii care i s-ar fi putut da. Ştia precis că nu trebuie să vinzi pielea ursului înainte să-l fi ucis, după proverbul franţuzesc „il ne faut pas vendre la peau de l’ours avant de l’avoir tué“. De altfel, înainte de Revoluţie, sub regimul comunist, scriitorii români erau suspectaţi în Occident – pe nedrept în majoritatea cazurilor şi evident în cazul lui Marin Sorescu – că erau într-un fel sau altul pervertiţi de sistem; după Revoluţie, Marin Sorescu a avut foarte mult de suferit, iarăşi pe nedrept, din cauza faptului că a fost numit ministrul culturii, un titlu şi o funcţie pe care le merita pe deplin. Mulţi intelectuali români, din gelozie sau lipsă de luciditate, l-au defăimat şi uneori înjurat. Istoria i-a judecat.
„Despre Marin Sorescu se vorbeşte şi acum în Franţa…“
I.J.: Se (mai) vorbeşte acum, în Franţa, despre Sorescu?
J.L.C.: În Franţa, literatura română autentică rămâne extrem de puţin cunoscută. Ca să intre cu adevărat în conştiinţa culturală franceză, ar trebui să fie traduse operele clasice fundamentale, ceea ce nu s-a făcut decât parţial. Acest fapt regretabil dăunează enorm descoperirii talentelor scriitorilor tineri, care de multe ori nu vor să înţeleagă acest lucru. Nici o literatură nu se poate clădi fără temelii. Dacă nu există un fundal pe care să apară noii creatori de mâine, recunoaşterea valenţelor literaturii române va întârzia în continuare. Despre Marin Sorescu se vorbeşte şi acum fiindcă a fost tradus, cartea „Paysans du Danube“ există, este cunoscută, recunoscută. A devenit o referinţă după cum „Madame T.“ („Patul lui Procust“), romanul lui Camil Petrescu, şi „La Forêt des Pendus“ („Pădurea spânzuraţilor“) al lui Liviu Rebreanu s-au impus în conştiinţa culturală franceză. Sunt mândru de a fi contribuit, traducând aceste trei capodopere, la o mai bună cunoaştere a literaturii române în Franţa.
Tudor Gheorghe despre întâlnirea cu Cioran:
„Eram la Paris cu Sorescu şi ne-am dus la un român înstrăinat să-l întrebăm de sănătate… El (Emil Cioran – n.r.) ne-a primit bucuros şi ne-am tăinuit ca între oameni normali… Normali, vorba vine: doi erau geniali, Sorescu şi Cioran…“
