Vorbind despre acest fenomenal ACTOR şi OM, Amza Pellea, scriitorul şi scenaristul Horia Pătraşcu a rememorat două întâmplări nostime cu el, dintre care una petrecută în grădina de vară a restaurantului Minerva, în prim-plan fiind Rauţchi, Amza Pellea, un cunoscut boxer craiovean din acei ani şi o prostituată.
În continuarea interviului cu Horia Pătraşcu din 7 mai, publicăm acum partea a doua a acestuia.
Ion Jianu: Aţi trăit în Craiova între 1942 – 1958, aţi absolvit aici Liceul „Nicolae Bălcescu“, actualul „Carol I“, perioadă în care la Teatrul Naţional din Craiova – în vara anului 1956 – venise regizorul-profesor Vlad Mugur, însoţit de un grup de actori ai promoţiei IATC 1956 – Amza Pellea, Rauţchi, Cozorici, Sanda Toma, Silvia Popovici, Rucăreanu, Victor Rebengiuc, cei care au fost apoi catalogaţi „generaţia de aur“. I-aţi cunoscut bine pe toţi… Cum era Amza Pellea, ce amintiri aveţi despre marele ACTOR şi OM Amza din acea perioadă?
Horia Pătraşcu: A fost o perioadă extraordinară şi asta nu numai pentru că eram foarte tânăr, abia absolvisem liceul, dar pe vremea aceea lucram ca redactor la Radio Craiova, mulţi dintre cei enumeraţi de dumneavoastră colaborau cu noi, veneau adeseori în studio pentru diverse imprimări – printre ei, fireşte, şi Amza Pellea: acest fenomenal ACTOR şi OM pe care ni l-a dat Oltenia…! Întreaga echipă adusă de Vlad Mugur (şi care fusese cazată într-un nenorocit de hotel situat deasupra cinematografului Rio (cinematograf amplasat în perimetrul magazinului Mercur – n.r.), stârnise nu doar vâlvă, ci şi un straniu interes faţă de cei nou-veniţi în capitala Olteniei; biletele la Teatrul Naţional se vindeau cu săptămâni înainte…! Iar asta, să nu uităm, în timp ce aici făcuseră, şi mai făceau spectacole absolut memorabile actori locali precum Manu Nedeianu, Remus Comăneanu, Ovidiu Rocoş ş.a. M-aţi întrebat însă altceva: am, desigur, nenumărate amintiri despre Amza Pellea; mă voi rezuma doar la două dintre ele, caracteristice, cred, pentru felul de a fi al acestui om minunat. Prima: ne aflam, într-o seară târzie, în grădina de vară a restaurantului Minerva şi eram mulţi împreună – actori, redactori de la radio, ziarişti de la „Înainte“. Amza era aşezat întâmplător lângă Rauţchi (care se cam „matolise“, ca de obicei, şi zăcea cu capul între braţele încrucişate pe masă). La câteva mese mai încolo, un voinic şi celebru boxer local, foarte infatuat, se întreţinea, râzând, la un pahar, cu o „divă“, de asemenea, locală, extrem de drăguţă şi dezbrăcată corespunzător…! Nu ştiu ce-o fi fost în capul aburit al drăguţului de Rauţchi (poate o cunoscuse pe fată?!), dar la un moment dat şi-a ridicat un pic fruntea de pe braţe şi i s-a adresat tinerei cu binecunoscuta-i voce răguşit-bubuitoare: „Ce faci, mă… la ăsta ai ajuns?“. Bineînţeles că lumea din jur a amuţit, privind spre masa noastră. Tipul (boxerul) a tresărit, încruntând fioros din sprâncene. Rauţchi a continuat, senin: „Te ţine-n pumni, dobitocul, sau cum?!“. Boxerul s-a ridicat, a venit la masa noastră şi i s-a adresat lui Amza: „Ce-i cu ăsta, actorule?! Potoleşte-l dracului!“.
I.J.: Şi cum l-a potolit Amza pe „curajosul“ Rauţchi?
H.P.: …Amza i-a zâmbit uşor jenat boxerului, dar, mai ales, nedumerit. În acest timp, Rauţchi continua, către fată: „Cu hahalera asta ai ajuns… să ieşi la local?! CURVO…!“. Scrâşnind, namila s-a aplecat spre masa noastră, a apucat brusc încheietura mâinii între degete şi a început să o strângă. Eu, unul, m-am îngrozit: îl ştiam pe tip, avea o putere colosală în braţe! Rauţchi a continuat însă, imperturbabil: „Băăă, nenorocito…! Mi-e şi milă de frumuseţea ta… da’ chiar cu animalul ăsta?!“. Individul (boxerul) se învineţise, mi-am dat seama că nu putea mai mult, şi-a descleştat brusc degetele, a tras o înjurătură năprasnică şi s-a îndepărtat, clătinându-se, printre mese… „Altul n-ai mai găsit, nenorocito…?“, a continuat Rauţchi, ceva mai potolit, turnându-şi în pahar… Şi atunci a căzut… Amza! A alunecat pur şi simplu în jos, prăbuşindu-se sub masă, la picioarele mele… Din cauza iritării şi a nervilor, boxerul prinsese încheietura mâinii lui Amza Pellea, nu a lui Rauţchi! Iar Amza, cu greu – deşi Amza nu era un firav – rezistase, cu stoicism, până la sfârşitul incidentului.
I.J.: Cum se numeşte boxerul?
H.P.: Are vreo importanţă numele… hahalerei?! Amza e important…
„Teribil cât de iubit
a fost acest OM, Amza!“
I.J.: Aveţi dreptate… Care este a doua amintire nostimă legată de Amza Pellea?
H.P.: Mulţi ani mai târziu (eram redactor la „Flacăra“), am fost trimis la Craiova să realizez un interviu cu noul director al Teatrului Naţional din Bănie – care beneficiase între timp de o clădire nouă, superbă, în central oraşului – şi care nu era altul decât Amza, numit temporar în acest post (Amza Pellea a fost director al Naţionalului din Craiova în perioada 21 martie 1973 – 24 septembrie 1974 – n.r.). Am realizat interviul, după care – absolut întâmplător – am plecat împreună spre Capitală, cu trenul, aşezându-ne faţă-n faţă la o masă din vagonul restaurant şi discutând de-ale noastre, fireşte la un pahar… „Oaliuuuu, nea Mărine!“, a strigat atunci un om ivit din senin. Şi avea pe chip o bucurie imensă, care s-a transformat însă imediat în panică. „Ce făcură, mă, ăştia: te-au datără afară din teatru’ nost’?! Ce cauţi tu în trinul ăsta?!“. „Stai, mă, liniştit, că nu mă dădură…“, a izbucnit Amza în râs. Şi către mine: „…E de-al meu, din Băileşti!“. Şi către el: „…Până una-alta, locuiesc încă în Bucureşti, fac naveta, ce-ţi veni?!“. „Aha-haaa…“, făcu omul, fericit. Şi continuă: „Păi atunci hai cu mine, cinci minute, să bei un zaibăr… că suntem trei în compartiment, în vagonul de alături… Că te scuză domnul câteva clipe, nu-i aşa?!“. Am dat din cap amuzat, în timp ce Amza se ridica în picioare: „Scuză-mă, bătrâne, da’ nu-i pot refuza pe «juveţii» mei. Hai, că mă întorc în zece minute… mai comandă-mi şi mie unul d’ăsta (şi arată spre paharul său)“.
I.J.: Aţi rămas, aşadar, singur la masă…
H.P.: Da… Şi încă amuzat de cele întâmplate, am mai comandat două pahare… Am trecut de Caracal… apoi de alte staţii… Au trecut două ore, iar Amza nu mai venea! Ne apropiam de Capitală… Intrând la idei (i s-o fi întâmplat omului ceva?), am făcut plata şi am dat să trec în vagonul alăturat, unde înţelesesem că se află compartimentul cu pricina: a fost aproape imposibil! Culoarul vagonului de clasa a II-a era arhiplin: zeci de călători – printre care şi părinţi cu copii zbierând isterizaţi – se înghesuiau de-a valma, tineri, bătrâni – şi era evident că ei urcaseră în tren cu mult înaintea staţiei Craiova (le auzeai graiul bănăţean sau replici în maghiară, ba chiar şi un „help!“ venit de la unul strivit pe cine ştie unde…). Am reuşit totuşi, cu chiu şi vai, să descopăr compartimentul respectiv… Din mijlocul oltenilor lui înnebuniţi de fericire că îl au pe Amza între ei, încurcând paharele cu zaibăr şi ţinându-l astfel prizonier în graba de a le reumple – ba chiar oferind câte un pahar din plastic celor ce izbuteau să ajungă în uşa larg deschisă a compartimentului pentru a-l zări pe actor – din mijlocul acestei harababuri, aşadar (în care se implicase şi conductorul de tren, vesel foarte), Amza mă privea neputincios, încercând să se scuze de întârziere… Iar peste puţin timp, trenul a intrat în Gara de Nord!… Teribil cât de iubit a fost acest OM!
„Îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-am născut ateu!“
I.J.: Probabil că vă amintiţi despre o poveste controversată a acelor ani, cu Amza Pellea arestat de miliţie, cu un proces umilitor ş.a.m.d. Ce ştiţi, ce vă amintiţi despre acea poveste, o înscenare din câte am citit în istoria Teatrului Naţional Craiova? L-aţi văzut pe Amza dus cu duba miliţiei la judecătorie etc.? De ce credeţi că nu se prea vorbeşte despre acel eveniment?… Nu v-aţi gândit la o… reconstituire a acelui episod?
H.P.: Ei, na, o „reconstituire“!? Când totul a fost o TÂMPENIE…! O revoltătoare tâmpenie, nesancţionată până acum de nimeni (aşa cum se întâmplă şi astăzi, de fapt – dar la nivel guvernamental, ceea ce e cu mult mai grav!). La acea vreme, în Craiova, lumea „vorbea“ multe şi despre Amza, şi despre Sanda Toma, şi despre Victor Rebengiuc ş.a.?! (…) Zvonuri risipite întenţionat de nişte cretini împotriva unor oameni de valoare şi asta numai din dorinţa de a face „băşcălie“ – formulă supremă a umorului la mulţi dintre conaţionalii noştri?!
…Superficialitatea, alături de prostia cronică – de răutate, alături de incultură – de „mişto“, alături de lipsa de educaţie – sunt date (tragice, după părerea mea!), nu doar în Oltenia, ci şi în multe alte zone ale „frumoasei“, „necuprinsei“, dar, mai ales, sărmanei noastre patrii!
Iar cele mai de sus sunt valabile, din păcate – ba chiar din ce în ce mai vizibile! – ASTĂZI: în chiar aceste zile pe care (cu mândrie „naţional-politică“ – însoţită de o nemaiîntâlnită CORUPŢIE la vârf – dar şi de inexplicabila apatie a tuturor oamenilor aflaţi în faţa unui război mondial nu doar rece, ci chiar al dracului de fierbinte!), le trăim…
I.J.: Şi dumneavoastră trăţi aceste vremuri de… 76 de ani, vârstă pe care o împliniţi în aceste zile „fierbinţi“ (Horia Pătraşcu este născut pe 15 mai 1938 în Caransebeş – n.r.). La mulţi ani!
H.P.: Mulţumesc de urări… Iar dacă în acest interviu (publicat de Gazeta de Sud în două părţi, pe 7 mai şi astăzi) tot am pomenit de „mila creştină“, de Dumnezeu şi de Sfântul Paşte – convingându-vă, pesemne, că sunt un habotnic nenorocit – vă mărturisesc, în final, că mă comport exact formulei celebrului regizor de film spaniol Luis Bunuel: „Îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-am născut ateu!“… Şi hai, că asta fuse! – vorba lui Amza, de la care am început.
