Purtând o ie din zona Vâlcei, după cum ne mărturisea, cu picioarele goale aşa cum erau fetele din lumea satului în vremea frunzelor ruginii pregătite să joace strugurii la culesul viei, Maria Buză lumina camera în care am întâlnit-o. Se pregătea să urce pe scenă pentru a celebra cei 100 de ani de la naşterea Mariei Tănase, una dintre vocile pe care le-a admirat şi le admiră şi ale cărei cântece le interpretează întotdeauna cu mare plăcere. A avut amabilitatea de a ne răspunde la câteva întrebări.
Reporter: Cum s-a prins muzica populară de dumneavoastră?
Maria Buză: Ca marca de scrisoare. Glumesc. Nu ştiu cum, dar tare bine mi-a făcut. Nu vreau să mă vindec niciodată de acest lucru atât de frumos. Stau şi mă gândesc şi cred că chiar aşa s-a întâmplat. S-a prins de mine pentru că nu-mi închipuiam vreodată că o să urc pe o scenă alături de voci cu adevărat reprezentative în muzica noastră românească. Ce poate fi mai frumos şi mai onorant?
Rep.: Când aţi dat examen pentru a intra la Academia de Teatru şi Film aţi avut de pregătit un moment muzical. Aţi făcut un potpuriu din piesele Mariei Tănase şi fragmente din piese contemporane de muzică pop. De ce aţi optat pentru o combinaţie atât de inedită?
M.B.: La vremea aceea eu nu cunoşteam toate strofele de la piesele respective. Ca orice om normal, nu ştiam un cântec întreg, ci doar o strofă, două din el. Şi iată-mă pe mine în faţa unui fapt important din viaţa mea şi anume să susţin o probă la Academia de Teatru şi Film, o probă de aptitudini muzicale. Abia atunci, la momentul acela, mi-am dat seama cum stă treaba cu mine, că eu nu sunt în stare să cânt o melodie cap coadă. A fost foarte distractiv. Lia Pumnea, prietena mea care m-a pregătit pentru admitere, dându-şi seama care este situţia cu mine, mi-a zis: „Trebuie gândită treaba aceasta ca să fie în avantajul nostru. Tu ştii o strofă, din aia, o strofă din aia, hai să facem un potpuriu. Să pară o chestie gândită. Tu trebuie să arăţi că te joci cu vocea, nu mergem la “Crizantema de aur“ sau la nu ştiu ce festival, mergem la Teatru şi arătăm cât mai mult din ceea ce putem face noi. Şi ăsta e cel mai bun lucru. Tot răul spre bine“.
Am deschis potpuriul cu „Mai ţii minte, măi, dragă Mărie“ a Mariei Lătăreţu. Am continuat cu fragmente din melodiile Mariei Tănase, dar şi cu frânturi din cântece ale Mariah Carey, Withney Houston. De obicei, în cadrul probelor noastre, încă de la început comisia îşi dă seama ce se petrece cu tine, dacă e cazul să continui sau nu. Acest moment al meu a fost ascultat până la sfârşit. Le-am trezit curiozitatea. Văzând cum e construit momentul, erau curioşi să vadă ce urmează după. Şi după. A fost o probă foarte reuşită şi chiar i-am cucerit, pentru că aceste treceri nu erau făcute doar vocal, ci şi ca stare, intram în pielea fiecărui interpret.
Rep.: Ce e mai fascinantă, lumea scenei teatrale sau cea a muzicii?
M.B.: Scena presupune pentru mine un act complex. Dacă eu cânt cântecele Mariei Tănase, Ioanei Radu, Mariei Lătăreţu sau Ilenei Sărăroiu mă gândesc la acele persoane, parcă trăiesc emoţia pe care ele o aveau atunci când cântau. Şi, fără să vrei, intri într-o poveste, actul artistic devine complex. Nu ştiu dacă este neapărat şi teatru, sunt stări, emoţii, energii. E publicul pentru care tu te dedici în acele momente şi atâta timp cât este şi cuvânt, şi muzică, nu poţi să spui cu certitudine că e mai frumos acolo sau dincolo.
Rep.: Ce mai face Floarea, personajul atât de cunoscut publicului din faţa micul ecran?
M.B.: Floarea abia aşteaptă să înceapă „munca“. Se distrează foarte tare alături de Marius Rizea, colegul ei. Pe 10 octombrie revine la „O dată-n viaţă“. Din acest sezon va fi joia, nu vinerea, aşa cum era publicul obişnuit. Ne grăbim să venim mai repede în casele oamenilor.
Rep.: Ce a însemnat perioada de la „Te cunosc de undeva“?
M.B.: „Te cunosc de undeva“ mi-a dat ocazia să mă bucur de ceea ce-mi plăcea mie să fac, şi anume să mă joc. Faptul că imiţi pe cineva, până la urmă, e o formă de admiraţie.
Rep.: Cum vă împărţiţi între scena teatrului, a muzicii, lumea televiziunii şi viaţa de familie?
M.B.: E greu. De multe ori când închei ziua nu pot să-mi imaginez că am reuşit să fac atât de multe lucruri în ziua respectivă. Am intrat aşa într-un ritm nebun, dar frumos. Suntem în prag de spectacole. Urmează să organizăm eu şi soţul meu, George Pătraşcu, care conduce orchestra care îi poartă numele, la Sala Palatului, pe 9 octombrie, un spectacol cu invitaţi precum Andra, Matilda Pascal Cojocăriţa. Nu vor lipsi nici Floarea şi Gheorghe. Se va numi „Tinereţea mea“. De ce? Pentru că iubesc foarte mult ultimul cântec pe care mi l-a compus Nicolae Caragea, şi el poartă acest titlu pe care l-a împrumutat şi spectacolul. Şi la o sută de ani o să zic tot tinereţea mea.
Rep.: Pe scena teatrului, unde vă poate admira lumea?
M.B.: Cei care poposesc într-o seară în Bucureşti şi vor să treacă pragul Teatrului Naţional, mă pot vedea, pe mine şi colegii mei, în „Sinucigaşul“ de Nikolai Erdman şi „Revizorul“ de Nikolai Vasilievici Gogol.
