Ajuns la vârsta senectuţii, profesorul Florea Firan munceşte şi astăzi, de ziua dumnealui, pregătind şi coordonând ediţia din acest an a Colocviilor „Scrisul Românesc“, dar ieri şi-a făcut timp şi pentru interviul de mai jos.
Ion Jianu: Stimate domnule profesor Florea Firan, mărturisesc că sunt un privilegiat şi onorat pentru faptul că pot să am un dialog cu dumneavoastră, chiar de ziua de naştere, dar şi pentru faptul că, urmărindu-vă activitatea de mulţi ani, pot să vă pun câteva întrebări pentru a cunoaşte şi cititorii GdS mai multe aspecte din viaţa şi activitatea dumneavoastră în cei 55 de ani de muncă. Deci, v-aţi născut la 4 octombrie 1933 în comuna Giubega – Dolj, unde s-a născut şi actorul Ilie Gheorghe, şi el normalist ca dumneavoastră, localitate nu departe de Băileşti, oraşul de baştină al lui Amza Pellea, doi actori care v-au fost prieteni şi cu care v-aţi întâlnit în numeroase activităţi cultural-artistice…
Florea Firan: Îmi place că mă alăturaţi celor doi mari oameni ai teatrului despre care, dacă aş aminti doar câteva momente din activitatea noastră comună, n-ar încăpea în acest interviu. Oricum, trebuie să menţionez filmul pe care l-am realizat cu Amza Pellea – „Soarele şi Luna“, prin anii ’70. M-am născut în ziua amintită de dumneavoastră, la ora 12.45, consemnată în registrul cu nou-născuţi în 1933, în comuna Giubega, pe care am iubit-o întotdeauna şi unde m-am întors cu dragoste de fiecare dată, şi este adevărat că te încarci cu energie când revii la rădăcini…
I.J.: O întrebare firească: cum vă simţiţi la 80 de ani?
F.F.: Încă nu-mi simt anii, sau, mai bine spus, apăsarea lor; de curând m-am întâlnit cu universitarul bucureştean Paul Cornea, care în 3 noiembrie împlineşte 91 de ani, şi i-am adresat aceeaşi întrebare, iar dânsul mi-a răspuns şoptit: „Să ştii că după 85 de ani începi să simţi vârsta…“. Mă simt atât de bine muncind încât n-am timp să observ cum anii trec atât de repede; să ştii că până la această dată nu mi-am serbat, în afara familiei, niciodată ziua de naştere, mai degrabă ziua onomastică de Florii, când am fost invitat şi la TV sau am dat interviuri în presă. Viaţa e frumoasă şi merită trăită orice clipă, dacă ţi-o organizezi cât de cât.
„Meseria de bază este cea de profesor“
I.J.: Conform informaţiilor din CV-ul dumneavoastră, după absolvirea Facultăţii de Filologie la Universitatea din Bucureşti aţi intrat în învăţământ, dar aţi ocupat, în paralel, şi funcţii importante de conducere în cele două domenii, învăţământ şi cultură…
F.F.: Ar fi prea mult să enumăr funcţiile pe care le-am ocupat în cei 55 de ani de activitate – meseria mea de bază este cea de profesor şi pe care am dorit-o, am îndrăgit-o şi am exercitat-o cu plăcere, unii zic şi cu vocaţie, şi cred că nu se înşeală.
I.J.: Cum au fost anii copilăriei şi adolescenţei dumneavoastră?
F.F.: În nici un caz ca anii nepoţilor noştri de astăzi, dar au fost frumoşi şi mereu îi evocăm cu plăcere şi nostalgie. Era copilăria noastră… Astăzi se intervine prea mult de părinţi în mersul copilăriei şi adolescenţei tinerilor şi li se ia din personalitate, li se modifică mersul firesc, nativ, se forţează ca în atâtea alte aspecte ale vieţii şi societăţii. Toate acestea se simt pe măsură ce copiii intră în viaţă şi regretele vor apărea când va fi, poate, prea târziu.
I.J.: Ce personalităţi din comuna copilăriei dumneavoastră v-au plăcut şi le-aţi putea evoca?
F.F.: Într-un sat obişnuit, cu patru mii de suflete, nu cred că putem vorbi de mari personalităţi, care n-aveau de ce să rămână locului, dar evoc cu plăcere figura învăţătorului Mirea, care i-a spus tatălui meu că „neapărat“ trebuie să mă dea la o şcoală la oraş, sau a neştiutorului de carte cunoscut sub numele de Radu de la Giubega, cel mai important rapsod popular din Oltenia, autor a mii de versuri, care a atras atenţia lui C.S. Nicolăescu-Plopşor şi folcloristului Al.I. Amzulescu, dar şi mie, care am scris despre el un studiu amplu pe care l-am publicat în antologii de folclor…
Festivalul „Maria Tănase“, realizarea cea mai dragă a profesorului
I.J.: … După care aţi iniţiat, în 1969, Festivalul Naţional de Muzică Populară Românească „Maria Tănase“, care continuă şi astăzi să fie o manifestare de anvergură.
F.F.: Ce bine că amintiţi de Maria Tănase, supranumită „Pasărea măiastră“, „Edith Piaf a României“ sau „Regina cântecului popular“, care a împlinit anul acesta un secol de la naştere (25 septembrie 1913) şi o jumătate de secol de la trecerea în eternitate (22 iunie 1963). Dintre iniţiativele mele, alături de înfiinţarea Teatrului Liric sau demersurile mele pentru realizarea unei statui ecvestre „Mihai Viteazul“, aflată în piaţa ce-i poartă numele, festivalul… căruia i-am dat numele Mariei Tănase, rămâne realizarea mea cea mai dragă şi sunt bucuros că se perpetuează.
I.J.: În cei 55 de ani de activitate literară şi ştiinţifică, referirile despre dumneavoastră sunt multe şi elogioase, cu ce aţi început?
F.F.: Am început ca profesor de limba şi literatura română la Şcoala nr. 1 din Cugir, după care am venit în Craiova, unde m-am şi stabilit, funcţionând pentru o scurtă perioadă la Secţia clasică a Colegiului Naţional „Carol I“, apoi la Colegiul „Elena Cuza“, unde m-am titularizat. Câţiva ani am fost şi director la „Elena Cuza“, când, datorită olimpicilor, liceul s-a situat pe locul I pe judeţ. Şi cu publicaţia şcolară intitulată „Revista noastră“, pe care o coordonam, am luat locul I pe ţară. Sunt momente frumoase şi îmi aduc aminte cu plăcere, aşa cum am subliniat şi la aniversarea a 180 de ani de la întemeierea liceului (1833–2013).
I.J.: Vreţi să ne amintiţi şi de perioada doctorală?
F.F.: Cu plăcere… Este perioada de intrare în relaţia profesională cu profesorii şi cercetătorii ştiinţifici de la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu“ din Bucureşti. La concursul de admitere l-am avut preşedinte pe academician Al. Dima, la susţinerea tezei de doctorat pe academician Zoe Dumitrescu-Buşulenga, iar conducător ştiinţific, în cei patru ani, pe criticul literar şi profesorul universitar Ovidiu Papadima, de la care am învăţat multe şi care mi-a prefaţat elogios două dintre cărţile mele: „De la Macedonski la Arghezi“ (1975) şi „Presa literară craioveană“ (1976), ambele apărute la Editura „Scrisul Românesc“. Şi o coincidenţă: doctoratul în ştiinţe filologice mi-a fost confirmat în şedinţa Comisiei Superioare de Diplome, prezidată de academicianul Ion Frunzetti, critic şi istoric de artă, chiar în data zilei mele de naştere, 4 octombrie (1976).
„Am fost miruit de Papa Ioan Paul al II-alea“
I.J.: Aţi fost profesor asociat şi la Universitatea din Pisa, Facultatea de Litere şi Filosofie, şi aţi susţinut în acelaşi timp un curs de limbă, cultură şi civilizaţie românească la Accademia di Romania din Roma. Cum a fost o experienţă occidentală a dumneavoastră, venit dintr-o ţară comunistă?
F.F.: A fost atât de binevenit acest stagiu de cinci ani (1981-1986), când am putut cunoaşte bine „Cetatea eternă“, viaţa universitară, istoria şi arta acestei metropole de neegalat. Am vizitat Muzeul Vatican aproape în fiecare lună, în ultima duminică, când intrarea era liberă, la fel celebra Catedrală San Pietro, în una dintre marile slujbe de Crăciun am fost miruit chiar de Papa Ioan Paul al II-lea.
I.J.: Într-un interviu mai vechi, mi-aţi spus că atunci aţi descoperit şi manuscrisul „Illustrium poetarum flores“ al lui Ioan Inocenţiu Micu-Klein în Bibliotecile Vaticanului…
F.F.: Era firesc să continuu activitatea de cercetare ştiinţifică. Când am reperat manuscrisul respectiv a trebuit să-l fac cunoscut în ţară, fiind prima antologie de poezie clasică latină din literatura noastră. L-am publicat într-o ediţie bilingvă româno-latină la Editura Ştiinţifică din Bucureşti şi am fost distins cu Premiul „B.P. Hasdeu“ al Academiei Române.
Revista „Scrisul Românesc“, o pasiune de suflet
I.J.: Dintre multele dumneavoastră iniţiative, cu siguranţă întemeierea Revistei „Scrisul Românesc“, serie nouă, este una importantă şi la care ştim că ţineţi foarte mult, revistă care în prezent este considerată ca una dintre cele mai importante publicaţii de cultură din zonă şi din România, şi aniversaţi în aceste zile zece ani de serie nouă neîntreruptă…
F.F.: Este adevărat, Revista „Scrisul Românesc“ aş putea spune că este una dintre pasiunile mele de suflet, pe care o fac cu mare plăcere, la această vârstă când alţi colegi ai mei au preocupări recreative. Apariţia ei, fără întrerupere timp de zece ani, cu colaboratori de marcă, a fost posibilă şi datorită sprijinului pe care îl avem de câţiva ani din partea Gazetei de Sud, a excepţionalului manager, care este domnul Adrian Voinea, căruia îi aducem şi pe această cale mulţumirile şi gratitudinea noastră şi pe care îl considerăm un adevărat protector al culturii.
I.J.: Domnule profesor, se spune că în general copiii urmează părinţii, că „aşchia nu sare departe de trunchi“. Se confirmă şi în cazul fiicei dumneavoastră, Carmen?
F.F.: Cu siguranţă… Poate chiar mai mult, Carmen având alte condiţii decât cele pe care le-am avut eu. Ea s-a afirmat încă din adolescenţă ca poetă şi prozatoare, apoi ca dramaturg, Teatrul Naţional din Craiova i-a jucat în premieră două piese („Polen pe insulă“ şi „Lumina din pod“), două scenarii de film au fost ecranizate, în urmă cu câţiva ani a luat Premiul I la poezie pe America de Nord, a publicat cărţi de poezie, proză şi eseu în limba engleză la edituri importante din New York, este membră în PEN Clubul din New York şi în Comitetul American de Hipnoterapie…
