17 C
Craiova
vineri, 19 aprilie, 2024
Știri de ultima orăActualitateDe la periferia Craiovei la Universitatea Sorbona

De la periferia Craiovei la Universitatea Sorbona

Anina Ciuciu este o tânără româncă de etnie romă, născută la periferia Craiovei, care după ce a cerşit pe străzile din Franţa a ajuns studentă la Sorbona, una dintre cele mai prestigioase universităţi din lume. Acum îşi doreşte să devină magistrat pentru că îi place dreptatea şi vrea să lupte pentru ea. După ce a plecat clandestin din România la opt ani, împreună cu familia sa, a trăit în condiţii greu de imaginat. Tatăl Aninei, contabil în Craiova, şi mama sa, infirmieră la spital, şi-au pierdut locurile de muncă pe care le aveau în ţară atunci când s-a aflat că sunt romi. Şi-au dorit să îşi ferească fetele de discriminarea din România şi au plecat în Franţa. Anina pregăteşte acum lansarea unei cărţi în care îşi spune întreaga poveste.

Reporter: După ce în copilărie ai cerşit pe stradă, acum ai ajuns să studiezi la una dintre cele mai prestigioase universităţi din lume. Cum a început povestea ta?
Anina Ciuciu: Familia mea locuia, de mai multe generaţii, la periferia oraşului Craiova, în condiţii precare, fără electricitate, apă curentă şi multe altele. Bunicul şi părinţii mei au fost privilegiaţi pentru că au avut acces la şcoală şi studii, care i-au ajutat să-şi găsească un loc de muncă bun, dar când s-a aflat că sunt romi şi-au pierdut slujbele fără motive legitime. Viaţa de zi cu zi devenise foarte grea pentru noi. Stigmatizarea şi discriminarea erau omniprezente. Sunt anumite lucruri care m-au marcat chiar dacă eram copil, cum ar fi faptul că la grădiniţă copiii refuzau să se joace cu mine. Părinţii mei, la fel cum au făcut mulţi alţii înaintea lor, au fost obligaţi să aleagă calea exilului. Tatăl meu, care era îndrăgostit de istoria şi cultura Franţei, ne-a dus în ţara drepturilor omului pentru a ne oferi o viaţă demnă.

Rep.: Cât de greu a fost să ajungi în Franţa?
A.C.: În 1997, România nu făcea parte din Uniunea Europeană şi nu ratificase acordurile Schengen, frontierele erau închise şi pentru a ajunge în Franţa era necesară o viză. Iar pentru noi, o familie de romi, să obţinem această autorizaţie era imposibil. Aşa că am fost nevoiţi să călătorim fraudulos şi să apelăm pentru un preţ ridicat la „vameşi“ fără scrupule, care ne-au lăsat în Italia, la Roma, într-una dintre cele mai mari şi mai mizerabile tabere de romi din Europa. Decepţia noastră a fost imensă. Dar nu aveam de ales, am fost obligaţi să trăim în condiţii inumane timp de şase luni pentru a economisi şi a pleca din nou spre Franţa.

Vreau să devin magistrat ca să lupt împotriva nedreptăţilor

Rep.: Cum v-au primit francezii, pe tine şi pe familia ta?
A.C.: Chiar de când am păşit pe teritoriul francez, primirea nu a fost dintre cele mai călduroase. Vameşii ne-au atacat brutal când am încercat să trecem de graniţă. Am simţit foarte clar că nu eram doriţi. Am petrecut prima noapte într-o clădire abandonată, care urma să fie demolată. Într-o dimineaţă, toate familiile cu copii mici, printre care eram şi noi, au fost evacuate. Am fost luate în primire de asistentele sociale, dar multe persoane au fost expulzate. În primele luni, bariera limbii a creat o distanţă între noi şi francezi şi chiar dacă această barieră s-a prăbuşit destul de rapid, sentimentul de a fi „străin“, stigmatizarea şi rasismul au durat mult timp. Dar am avut norocul să întâlnim nişte oameni extraordinari, total lipsiţi de prejudecăţi, care ne-au considerat oameni adevăraţi şi ne-au primit în inimile şi în familiile lor. Ne-au ajutat să depăşim toate obstacolele administrative, să obţinem un permis de sejur, o locuinţă stabilă, noi să ne înscriem la şcoală, iar părinţii noştri să îşi găsească un loc de muncă.

Rep.: De la opt ani înveţi în Franţa. Cum ai ajuns  totuşi să studiezi la Sorbona?
A.C.: Şcoala mi-a  plăcut întotdeauna. Eram atrasă de toate materiile, dar în special de matematică, chimie şi limbi străine, la care excelam. La liceu mi-a plăcut economia, dar am ales ştiinţele exacte cu specializarea chimie pentru bacalaureat, pe care l-am luat cu menţiune. După liceu, visul meu de copil de a purta toga de magistrat şi voinţa de a lupta contra nedreptăţilor m-au împins spre Facultatea de drept. Am obţinut licenţa cu menţiune la Universitatea Jean Moulin Lyon3 şi am fost acceptată la masterul „Justiţie şi proces“ la Sorbona. Am absolvit anul acesta cu menţiune şi am fost acceptată la cele patru mastere la Sorbona şi Asas, universitate aflată în concurenţă cu cea de la Sorbona. O să rămân la master 2 „Drept privat general“, la Sorbona.

Eu şi surorile mele am simţit ce înseamnă discriminarea

Rep.: De ce vrei să ajungi magistrat?
A.C.: Pentru că eu şi familia mea ne-am confruntat cu multe nedreptăţi din cauza etniei noastre. Aş vrea ca nimeni să nu mai fie victima acestui gen de nedreptate. Recunosc că sunt o fire idealistă, chiar utopică. Dar sunt ferm convinsă că fără vise optimiste nu putem realiza progrese semnificative. Magistratul reprezintă pentru mine simbolul arbitrului dreptăţii. Este mult mai mult decât „gura legii“, este un arbitru în măsură să menţină echilibrul în legalitate.

Rep.: Mi-ai spus că aţi suferit din cauza discriminării atât tu, cât şi surorile tale. Poţi să ne povesteşti puţin?
A.C.: Eu şi surorile mele am avut nefericirea de a experimenta discriminarea, rasismul şi stigmatizarea de la cea mai fragedă vârstă, atât în România, cât şi în Franţa. De exemplu, în România, sora mea mai mare, în clasa a II-a, a obţinut cea mai mare medie, dar la sărbătoarea de sfârşit de an nu a primit „coroniţa de onoare“ de la doamna învăţătoare pentru că era de etnie romă… Doamna a refuzat chiar şi buchetul de flori oferit de mama. În Franţa, am fost respinsă la un loc de muncă estival pentru că, fiind româncă, patronul avea obligaţia să facă o declaraţie specială la prefectură şi să plătească o taxă suplimentară.
Dar, cu timpul, caracterul creează mecanisme de apărare, un fel de armură care ne protejează şi ne face să fim mai puţin sensibili la acest fel de comportamente. Acum sunt acceptată, deşi uneori mă simt atacată de prejudecăţile legate de cei care fac ravagii în Franţa, în România şi peste tot în Europa.

Romii devin, din păcate, de multe ori, „un instrument“ politic
în toată Europa

Rep.: Ce părere ai despre romii care cerşesc prin Europa?
A.C.: Cei care cerşesc fac o imagine care dăunează grav comunităţii noastre. Dar nu toţi romii cerşesc şi nu toţi fură. Sunt mult mai importanţi cetăţenii obişnuiţi, care lucrează şi trăiesc o viaţă banală. Dar despre aceştia nu se vorbeşte pentru că sunt mai puţin vizibili. Campaniile politice şi mass-media au focalizat atenţia publică asupra sărăciei şi delincvenţei romilor şi acest lucru contribuie semnificativ la amplificarea acestor stereotipuri şi prejudecăţi. Romii devin de multe ori, din păcate, „un instrument“ politic în toată Europa. Problema cerşitului este o problemă reală. Din nefericire, şi familia mea a fost nevoită să cerşească pentru a trăi. Nu am avut de ales, a fost o mare umilinţă pentru noi, dar nu aveam alte surse de venit. Nu neg existenţa exploatării cerșetorilor de către rețelele mafiote. Este o problemă gravă, la care justiţia trebuie să găsească un remediu.

Rep.: Cum e viaţa ta acum, acolo, faţă de cea petrecută în Craiova?
A.C.: Ştiu că lucrurile nu au evoluat prea mult acolo, condiţiile de viaţă rămân pentru majoritatea romilor precare şi indecente, iar lipsa de infrastructuri publice se simte la fel de tare. Bineînţeles că viaţa mea actuală este mult mai frumoasă şi confortabilă. Duc viaţa unei studente obişnuite de la Paris, studiez, merg la bibliotecă, fac parte dintr-o asociaţie, ies cu prietenii la cinema, la teatru, vizităm muzee şi încerc cât de des pot să-mi vizitez şi familia, care locuieşte lângă Lyon.

Rep.: Ţi-e dor de Craiova, de România?
A.C.: Îmi este dor de rudele rămase în ţară, de mâncarea de acasă (chiar dacă gastronomia franceză este inegalabilă), de câteva tradiţii şi obiceiuri, chiar dacă le păstrăm şi aici. Regret foarte mult că am fost nevoiţi să ne separăm de rudele noastre. Suntem o familie foarte unită, am crescut împreună cu unchii, mătuşile, verii şi verişoarele mele. Astăzi, chiar dacă există o mare distanţă între noi, legăturile familiale rămân tari. Dar, într-adevăr, mă simt bine în Franţa, mă simt pe deplin cetăţean francez, iar Franţa este ţara unde îmi văd viitorul chiar dacă nu este exclus să lucrez într-o altă ţară. În ziua de azi, Europa a devenit „ţara noastră“.

Trebuie să îţi dai toată silinţa să faci studii bune

Rep.: Cum a contribuit familia la succesul tău?
A.C.: Succesul meu este în mare parte datorat susţinerii familiei mele. Am avut norocul de a avea cei mai buni părinţi din lume. Au fost întotdeauna „open minded“ (destupaţi la minte – n.r.). Ne-au transmis „gustul“ studiilor şi au făcut multe sacrificii pentru noi. Am avut întotdeauna impresia că suntem răsfăţate ca nişte prinţese, deşi suntem patru surori, iar viaţa nu a fost întotdeauna roz pentru noi.

Rep.: Te gândeşti să te întorci în ţară?
A.C.: O să am ocazia de a mă întoarce în ţară în curând, pentru a-mi promova cartea pe care am scris-o, o autobiografie intitulată „Je suis tzigane et je le reste. Des camps de Roms à la Sorbonne“ („Sunt rom şi rămân. De la taberele de romi la Sorbona“), care va fi în curând tradusă şi publicată în română. Eu mi-aş dori ca, în colaborare cu Ambasada Franţei din România şi, sper, şi cu susţinerea guvernului român, să pot organiza mai multe conferinţe şi campanii de luptă contra prejudecăţilor şi discriminării ale căror victime sunt romii din România.

Rep.: Poţi fi considerată un model de reuşită. Ce sfaturi le-ai da tinerilor care încearcă să îşi facă un drum în viaţă şi nu au posibilităţi materiale?
A.C.: În primul rând, să aibă curajul de a visa, de avea ambiţii de reuşită şi de a depăşi situaţia lor precară. Cum spunea un mare înţelept – Einstein -, „Primul pas spre realizarea unui vis este existenţa lui“. Bineînţeles că a visa nu este de ajuns, trebuie multe eforturi şi perseverenţă. Nu trebuie să le fie frică de ce spune lumea, de riscul de eşec sau de necunoscut. Orice încercare este un pas înainte.
Să îşi dea toată silinţa să facă studii bune. Studiile sunt una dintre puţinele căi care oferă şanse de reuşită pentru fiecare.

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS