Daniela Vancea abia a împlinit 22 de ani și are deja tolba plină de amintiri și experiențe. S-a născut și a copilărit în satul Secui, judeţul Dolj. Provine dintr-o familie modestă, dar acest lucru nu a oprit-o în satul natal. Dimpotrivă. Acum este studentă în Franţa şi în acelaşi timp înscrisă la o facultate din Craiova.
În Liceul Pedagogic din Craiova pe care l-a absolvit, Dana era cunoscută ca fata care lua cele mai mari note la olimpiada de franceză. Tot la ea apelau unii dintre cei care nu știau să își facă temele la această materie. După liceu, Dana a hotărât să meargă la Facultatea de Ștințe Sociale, Specializarea Relații Internaționale și Studii Europene. Dar, încă de când s-a înscris la facultate, gândul ei a fost să plece la studii în Occident. A înțeles că singura ei șansă să își împlinească visul este să aibă note mari. A luptat și acum Dana e studentă cu acte în regulă de trei ani, în Franța. Ea studiază la acelaşi nivel cu studenţi din toată lumea. Dana e exemplul de student care a reuşit prin forţe proprii. Fără pile, doar prin muncă şi cu dorinţa de a-şi depăşi condiţia.
GdS: Ştiu că de mică ţi-a plăcut franceza şi ai câştigat şi câteva premii. Poţi spune că de aici a pornit totul?
Daniela Vancea: Visul meu a fost să reuşesc prin munca mea. Pasiunea mea pentru franceză a fost un atu şi motorul plecării mele. Încă de când m-am înscris la facultate, mi-am propus să depun dosarul pentru obținerea unei burse Erasmus. Pe parcursul anului al doilea de studii, am plecat la Universitatea Charles de Gaulle, Lille 3 din Franţa, în cadrul programului de mobilitate pentru studenți Erasmus. Acolo am aflat despre posibilitatea de a obține o bursă socială. Așa că mi-am depus dosarul în speranța de a o obține, lucru care s-a şi realizat.
Nu se plătesc taxe de şcolarizare
GdS: Sunt diferențe între facultatea de aici şi cea din Franța ?
D.V.: O diferență mare ar consta în nivelul de echipare al sediilor de învățământ, dar și în amabilitatea/disponibilitatea tuturor persoanelor cu care studentul intră în contact (de la profesori, la secretari și bibliotecari). Acest lucru este, într-adevăr, frapant, dar, în același timp, și șocant la întoarcerea în România, când, ducându-mă la bibliotecă să cer o carte sau la secretariat să cer o adeverință, mă aștept să fiu primită cu un zâmbet, nu cu vorbe spuse pe un ton răstit. În ceeea ce privește nivelul de învățământ, pot spune că studenți mai mult sau mai puțin nepregătiți găsești peste tot. Altă diferenţă este modul în care se dau notele. În sistemul educaţional francez sunt acceptate note între 0 şi 20. Există nota 0, deoarece nu se dă nici un punct din oficiu. Diferenţa constă nu numai în modul de notare, dar şi în faptul că nota 20 se obţine cu foarte mare greutate. Spre deosebire de sistemul românesc, în care nota 10 este la ordinea zilei.
GdS: Ce te-a determinat să rămâi acolo?
D.V.: Bineînțeles, a fost gândul că probabil aș avea mai multe șanse de reușită profesională datorită alegerii făcute. Însă, într-un fel, hotărârea mea de a mă înscrie la o universitate franceză este o încercare de a retrăi acele momente frumoase și de a revedea acei oameni minunați pe care i-am întâlnit datorită programului de mobilitate studențească Erasmus.
GdS: Admiterea la facultate a fost dificilă?
D.V.: Facultatea la care m-am înscris se numeşte „Langues étrangères appliquées aux affaires“. Procesul este același ca pentru orice alt student care aparține spațiului european. Înscrierea s-a făcut pe baza unui dosar (nu am dat examen de admitere), iar taxa de înscriere este de 200 de euro, dar eu nu am plătit-o, deoarece am bursă pe criterii sociale. Alte taxe nu sunt, deoarece în Franța, în cadrul învațământului public, nu există studenți la buget şi studenți la taxă, indiferent de media obținută la bacalaureat.
„Am intrat la Luvru fără să dau nici un ban. La Peleş trebuie să dau neapărat“
GdS: Acoperă bursa necesarul tău lunar?
D.V.: Primesc o bursă lunară de 400 de euro din partea statului francez și pot spune că este suficientă pentru a mă întreține, fără a solicita sprijin financiar din partea părinților. Stau la cămin şi plătesc 140 de euro pe lună. În mod normal, căminul ar fi 180 de euro pe lună, dar statul francez oferă pentru toţi studenţii străini această reducere de 40 de euro la cămin. Restul îmi rămâne pentru mâncare, care nu este foarte scumpă. O cutie de lapte, spre exemplu, e 50 de cenţi. Un sac de cartofi de cinci kilograme – trei euro. În plus, facultatea oferă şi excursii în aproape toată Europa, la preţuri foarte bune. Am dat pe o excursie la Londra 55 de euro. Dacă aş fi rămas în România, nu aş fi avut niciodată aceste şanse. Mai mult, intrările la muzee şi alte locuri de vizitat sunt gratis pentru studenţi. Am intrat la Luvru fără să dau nici un ban. Dacă mă duc la Peleş, trebuie să dau neapărat.
GdS: Sunt diferite cursurile de acolo de cele din România?
D.V.: Totul este interactiv. Profesorul încurajează studenţii să îşi exprime în mod liber ideile. Dacă greşeşti, nimeni nu râde de tine. Ceea ce contează cel mai mult la un profesor este să se facă înțeles, să poată transmite ceea ce știe, iar acest lucru nu este determinat de naționalitate. Pe de altă parte, referitor la studenți, pot spune că cei din România mi se par mai respectuoşi. În Franţa, nu de puține ori am văzut studenți care părăsesc sala în timpul orei de curs fără nici o jenă, deoarece s-au plictisit.
GdS: Totuși, stai departe de familie, ce te face să reziști?
D.V.: Nu pot spune că îmi este foarte greu fără familie, deoarece vorbim destul de des, iar datorită românilor întâlniți în Lille, nici o zi importantă nu trece nesărbătorită (Paște, Crăciun, zile de naștere, 1 Decembrie). Suntem mai mulţi români în cămin. Am format o familie şi ne ajutăm unii pe alţi de fiecare dată. Seara, de multe ori, mâncăm împreună. Dacă unu din noi nu reuşeşte să facă mâncare într-o zi, ştie că nu rămâne nemâncat. Şi asta mă ajuta enorm de mult şi mă face să rezist. Deși este dificil deoarece ne vedem rar, părinții mei nu s-au opus niciodată alegerii mele, ba chiar m-au susținut în totalitate.
„Vreau să urmez un master tot în Franţa“
GdS: Cum susține sistemul francez studentul în comparaţie cu cel din România?
D.V.: Din punctul meu de vedere, cea mai mare susținere constă în faptul că nu se plătesc taxe de școlarizare (cu excepţia celei de înscriere). După fiecare an de master, studentul trebuie să facă un stagiu de practică pentru a putea valida anul de studiu. Altfel, statul francez obligă asociațiile/întreprinderile să accepte anual un anumit număr de studenți stagiari. După aceea, fiecare se descurcă aşa cum poate.
GdS: Ştiu că eşti înscrisă şi aici la o facultate, cum reuşeşti să te descurci?
D.V.: Era normal să nu renunț nici la facultatea din România, mai ales că îmi mai rămasese un singur an de studii. Partea grea constă în faptul că perioada de sesiune din România este foarte îndelungată și nu îmi permit să rămân atât de mult timp în țară, pentru a putea da toate examenele. În Franța, de exemplu, există unele examene care se dau în timpul anului, iar toate examenele finale se desfășoară într-o singură săptămână.
GdS: După ce termini facultatea vrei să te angajezi acolo sau să urmezi un master ?
D.V.: Deocamdată, este prea devreme să mă pronunţ. Cert este că vreau să urmez un master tot în Franţa, apoi vom vedea ce o să fie mai departe.
GdS: Care sunt problemele din sistem de care te-ai lovit cel mai tare?
D.V.: În primul rând, opiniile preconcepute ale francezilor la adresa românilor, dar acest lucru e cauzat de ignoranţă. De exemplu, atunci când spun că sunt româncă, mi se spune că nu semăn cu un „român“ (concepţia lor de român, de fapt). Mai mult de atât nu vreau să comentez, cred că se înţelege la ce aspect mă refer. Altă problemă cred că este una universală: birocraţia! Tot timpul se cer acte pentru ceva, orice!
Secretul?
Să nu renunţi niciodată
GdS: În timpul liber lucrezi în Franţa?
D.V.: Pentru că suntem în Uniunea Europeană, teoretic avem aceleaşi drepturi în ceea ce priveşte găsirea unui loc de muncă. Practic, mai există unele restricţii pentru români şi bulgari. De exemplu, dacă vrei să îţi găseşti un job, este posibil să ţi se ceară „titre de sejour“ (permis de şedere), pe care noi nu îl avem, deoarece cartea de identitate este suficientă pentru a ne deplasa pe teritoriul Uniunii Europene. Depinde de angajator şi de cât de bine informat este. Eu am reuşit să mă angajez pentru o perioadă scurtă de timp, dar era vorba doar de câteva ore de muncă pe săptămână.
GdS: Rădăcinile tale rămân în satul doljean. Ce îţi lipseşte cel mai mult de aici?
D.V.: Cu excepţia familiei, unul din lucrurile care îmi lipsesc mult este mâncarea! Deşi încerc să prepar mâncăruri româneşti, gustul nu este niciodată acelaşi. De departe, cel mai greu de „reprodus“ sunt sarmalele. De aceea, atunci când vin acasă, îmi fac o listă cu tot ceea ce vreau să mănânc înainte de a mă reîntoarce în Franţa. Îmi lipsesc bunicii, oamenii din sat şi prietenii din copilărie. La început, îmi era dor chiar şi de uliţele satului.
GdS: Mulţi tineri visează să depăşească graniţele ţării aşa cum ai făcut şi tu. Ce sfat le-ai da celor care vor să exceleze în domeniul academic şi să îşi încerce norocul în străinătate?
D.V.: Eu nu sunt în măsură să dau sfaturi, dar consider că se poate excela şi în România. Doar că piedicile financiare aici sunt cu mult mai mari. Important este să nu renunţi niciodată şi să nu uiţi că, numai dacă munceşti, poţi ajunge acolo unde vrei.
Ana-Maria Predilă
(anul II, Secţia Jurnalism, Facultatea de Ştiinţe
Sociale)
