O viață în Gulag
Dimitri Vitkovski, Ed. Corint, 2013
Cu un cuvânt înainte al lui Nicolas Werth, istoric francez specializat în istoria URSS, el însuși autor al unei cărți zguduitoare, „Insula canibalilor“, care descrie atrocitățile practicate de regimul sovietic, cartea lui Dmitri Vitkovski, „O viață în Gulag“ (Ed. Corint, traducere Antoaneta Oltean) este încă o revelație pentru cititorul român interesat de literatura Gulagului. Când rostim ultimul cuvânt, primul nume care ne vine în minte este cel al lui Aleksandr Soljenițin, rusul cu cel mai mare impact în secolul XX, chiar dacă unii amatori de statistici ar spune că mai sunt doi care-l concurează: Lenin și Stalin. Însă oameni precum ultimii doi nu ne-ar fi fost livrați în toată esența lor malignă și malefică dacă nu ar fi existat un fost căpitan în Armata Roșie, devenit ulterior deţinut (zek) în vasta Administrație Generală a Lagărelor de muncă – GULAG: Soljenițin este cel care a ridicat vălul de pe fața răului și a permis lumii libere, democrate să afle despre atrocitățile și genocidul comise de sovietici în numele unei utopii politice criminale, într-o carte care poate fi Biblia revelării răului în istorie: „Arhipeleagul Gulag“. Însă există un scriitor (pe lângă numeroși alții care s-au ilustrat prin depozițiile lor personale împotriva stalinismului) mai puțin cunoscut publicului românesc, unul dintre acei martori esențial, a căror depoziție nu poate fi trecută cu vederea de nici o instanță umană sau a timpului. Dmitri Vitkovski a trecut prin iadul Gulagului, inițial la Eniseisk, în terifianta Siberie, și a lăsat mărturie într-o carte care a circulat în samizdat, din 1963, pentru a fi publicată într-o revistă abia în 1991, după căderea URSS. Soljenițin, ne previne Nicolas Werth, a lăsat însemnări despre acest autor în chiar primele pagini ale cărții sale, „Arhipelagul Gulag“: „Un vechi deținut de la Solovki, Dmitri Petrovici Vitkovski, unul dintre oamenii care au avut cea mai vastă experiență în lagăr (…) ar fi trebuit să fie corectorul cărții mele. Din păcate, «faptul că a petrecut o jumătate de viață ACOLO» (și nu este întâmplător că și-a intitulat memoriile «O jumătate de viață» – cum sună titlul cărții în ediția rusă) l-a marcat extrem de puternic. Deja paralizat, a putut totuși să citească doar câteva capitole din Arhipelag, care l-au convins și l-au asigurat că se va spune totul“. În vastul ținut penitenciar, de la Enisei la Marea Albă, la Solovki, Dmitri Vitkovski țese o poveste despre viață și moarte în care, culmea, nu tonurile negre predomină, nici furia și revolta lui Soljenițin, ci compasiunea și înțelegerea pentru tragedia umană căreia-i este subiect. Treizeci de ani de persecuții sunt descriși într-o carte de memorii, care cuprinde intervalul 1926-1956. Cartea a fost considerată o revelație la apariție și Nicolas Werth crede că, dacă ar fi apărut la timp, ar fi rivalizat cu „O zi din viața lui Ivan Denisovici“, a aceluiași Soljenițin. Arestat în 1926, pentru vina de a fi fost „albgardist“, a fost prins de poliția politică a regimului bolșevic, OGPU, cea care avea să fie mai târziu botezată NKVD. Fost inginer chimist, Vitkovski și-a ispășit pedeapsa de trei ani la Eniseisk și, după un an de muncă într-o uzină chimică din Asia Centrală, a fost din nou arestat în 1931 și condamnat, într-un lot de specialiști burghezi (șpeț) pe care statul comunist îi bănuia că-l sabotează. A petrecut cinci ani ca muncitor deținut, avansat chiar „șef de șantier“ la ecluza 18 a șantierului canalului Baltica-Marea Albă realizat exclusiv prin munca deținuților. După eliberare, constată că nu se poate apropia de Moscova. Deținuții sunt persona nongrata în Capitală și în orașele mari care trebuie să fie, nu-i așa, orașe model pentru omul nou sovietic. La Vladimir, la 200 km de Moscova, unde se stabilește, va fi arestat pentru a treia oară, în 1938 și anchetat, torturat pentru vina de a fi organizat un complot contrarevoluționar. A scăpat în ultima clipă de o detenție grea sau chiar de condamnare la moarte, întrucât Stalin însuși decide să pună capăt Marii Terori, cum a fost cunoscută în istorie această perioadă în care trebuia îndeplinit planul la arestat contrarevoluționarii care doreau răul statului comunist sovietic. „O viață în Gulag“ evocă în cuvinte adesea calde luminoase, ale unui spirit sensibil care vede lumea cu ochii celui care crede în salvare și iertare, inclusiv pentru torționarii săi. Va fi reabilitat la câțiva ani după moartea lui Stalin și va trăi până în 1966 (era născut în 1901). Culmea, chiar unul dintre anchetatorii săi îi va propune termenii reabilitării! Diavolul apare cu măști în istorie, iar uneori joacă pe cartea iertării, cu armele persuasiunii și ale celei mai negre speranțe.
