Cartea îi este cel mai bun prieten profesorului de limba română Ştefan Bălănescu, căci ea „nu te jigneşte, nici nu te urăşte, nici nu te vorbeşte de rău, în orice condiţie şi în orice loc te învaţă“. Aşa că ele îl înconjoară zi de zi. Cartea de pe noptieră nu lipseşte, cele din bibliotecile casei îi sunt şi ele alături, ca şi cele de pe raftul din demisol, puse la uscat, căci trecerea timpului a lăsat urme pe paginile firave şi astăzi au nevoie de recondiţionare.
De când a descoperit mirajul literelor adunate în cuvinte, fraze şi pagini cuprinse în volum, nu s-a mai despărţit de ele. Le iubeşte şi le respectă cu sfinţenie.
„Eu de fiecare dată când citesc o carte sunt alt om. Un om cu o experienţă la care adaug alta cu fiecare volum lecturat. Acumularea cantitativă duce la saltul calitativ. Citind o carte, ai satisfacţia obiectului în sine, dai pagina, vezi grafia, editura, vechimea.
Aş vrea să-l văd şi eu pe cel care stă în faţa calculatorului şi citeşte «Război şi pace». Şi-l înghit! Se încearcă înlocuirea cărţii. Cartea ca obiect nu mai are trecere în faţa acestor maşinării. De când au început maşinăriile astea (calculatoarele – n.r.), s-a pierdut istoria. Dacă scrii pe calculator, dacă faci o monografie sau biografie despre un scriitor, de unde iei o copie a scrisului cu mâna dacă el tot timpul a scris pe calculator? Unde se vede laboratorul creaţiei lui? Eminescu a lucrat zece ani la «Luceafărul». De fiecare dată a revenit, a corectat, a tăiat, a adăugat. Şi acest lucru se vede. Pe calculator se vede? Nu!“.
Volume inedite
În epoca tehnologiilor avansate, profesorul Bălănescu iubeşte cartea. A vrut-o mereu aproape de sufletul său, astfel că astăzi mii de volume îl înconjoară, într-o adevărată colecţie de vechi şi nou, de frumos şi inedit.
„Prima carte cumpărată de mine este un dicţionar româno-rus din 1951. Eram în şcoala generală. De atunci şi până alaltăieri, am tot cumpărat cărţi“. Fiecare volum care s-a aşezat întâi pe noptieră, apoi în biblioteca familiei este bine cunoscut, asemenea unui bun prieten pe care îl ştii cu bune şi rele. Şi chiar dacă imaginile zugrăvite într-un volum l-au încântat cu ani şi ani în urmă, profesorul Bălănescu nu a uitat nici o filă din volumul care i se dezvăluia atunci. „O carte nu se uită uşor. «Agonie şi extaz», «Război şi pace», «Viaţa lui Michelangelo», «Ana Karenina», «Idiotul» sau ale noastre romane «Ion» de Rebreanu sau «Mara» lui Slavici, rămân prietenii tăi care dăinuie în timp“.
Şi fiecare prieten se bucură de aceeaşi atenţie. Pagina fiecărui volum se dă cu aceeaşi grijă, fie că este vorba de un „album de artă de la începutul secolului XIX, care adună la un loc reproduceri ale unor tablouri despre frumuseţea feminină“, de un album de sculptură al Muzeului Naţional din Luxemburg, „Biblia“ lui Şerban Cantacuzino, „legată de mine în piele“, sau „Glosarul“ lui August Treboniu Laurian, „al latiniştilor care au vrut să purifice limba“, sau „Teologia dogmatică“ a lui Ioan Bob.
Din pagini de istorie
Lucrări interesante adunate cu ani şi ani în urmă ne dezvăluie cu fiecare pagină lumi necunoscute nouă, cei de azi, căci „cartea este istorie conservată pentru urmaşii urmaşilor noştri“, după cum menţiona profesorul Ştefan Bălănescu. Şi îi dăm dreptate, căci, o dată deschisă, „Cartea de aur a comunei Catane scrisă de mână de la 1939-1940“ ne aduce în faţă problemele comunităţii de atunci. Sub titlul „Invazia lăcustelor“, aflăm că „O mare nenorocire de scurtă durată vine să tulbure liniştea. Valuri negre şi întunecoase se abat dinspre Cazane – Porţile de Fier şi se lasă pe Câmpia Dunării, pârjolind totul în calea lor. Se primeşte ordin de la Stăpânire şi toţi sătenii ies la câmp şi prin focuri mari şi şanţuri adânci omor toate lăcustele, dar recolta era nimicită cu totul. Este singurul an, după 1864 şi 1898, când se revarsă Dunărea, când satul Catane, sat bogat şi îmbelşugat, este ameninţat de foame şi sărăcie“.
Tot astfel cum răsfoind „Almanahul Ramuri 1905- 1929“, număr omagial „Ramuri“ – volum festiv, tipărit în 1.500 de exemplare pe hârtie canadiană, 500 de exemplare pe hârtie velină şi 200 de exemplare pe hârtie chamoix, primit de profesorul Bălănescu „de la unchiul Fănică (Ştefan Bălănescu, fratele lui tata) directorul contabil al revistei «Ramuri»“, descoprim cu interes articole semnate de Iorga. Întâlnim, de asemenea, semnături ale colaboratorilor Elena Farago, Nicolae Vulovici, Emil Gârleanu, Tiberiu Constantinescu. Ne atrage atenţia „O sculptură dintr-un album uitat“ şi menţiunea lui Emil Gârleanu de la 1911, consemnată în paginile almanahului: „De când am început să-i cunosc pe oameni şi să observ viaţa gângăniilor mi-am făcut o părere. Ce mult ar fi câştigat lumea dacă unor gângănii le-ar fi fost dat să vorbească şi unor oameni să nu poată cuvânta“.
Volume interesante, unele îngălbenite de trecerea anilor, altele îmbrăcate în straie alese de piele, toate te călăuzesc în lumea lor de ieri şi de azi.
„Dicţionarul Minerva 1930“, de exemplu, „apare ca un pios omagiu adus de colaboratori şi de editură sforţărilor făcute de către aceia care s-au jertfit ori au luptat pentru întregirea neamului. Acum, când are loc la Alba Iulia sărbătorirea unui deceniu de la înfăptuirea acestui act măreţ spre a uşura continuarea străduinţelor de întregire culturală, am strâns de pretutindeni toate informaţiile ce pot interesa pe orice locuitor ştiutor de carte al ţării, silindu-ne să înregistrăm pentru toate categoriile de cărturari noţiunile cerute astăzi unui om cult. Am încercat să dăm o înfăţişare mai largă chestiunilor de actualitate. Dorinţa nostră este ca această muncă să fie bine primită şi să dea roade pe care le aşteptăm cu încredere“. „Era primul dicţionar enciclopedic în cultura românească, apărut la Cluj, după ce s-a mai încercat unul în 1908, la Sibiu“, după cum ne-a precizat profesorul Ştefan Bălănescu.
Îi stă alături pe raftul bibliotecii „Dicţionarul“ lui Şăinean şi alte volume, spre bucuria şi încântarea celui care, în vremuri tulburi, din dragoste de carte, le-a ascuns în cele mai nebănuite unghere, pentru ca astăzi să le poată avea alături de sufletul său.
