Am încercat, pentru o zi, să intru în pielea unui turist străin care vine pentru prima dată la Craiova. Să văd dacă mă pot orienta, dacă am ce vizita, să simt oraşul pe care autorităţile locale vor să-l declare capitală culturală.
M-am dat jos dintr-un tren, cum îi zic românii aici, interregio. Era cu două niveluri, sus stăteau cei de la clasa I, iar noi am stat jos, unde mai aveam puţin şi ne încălecam unii pe alţii, pentru că spaţiul dintre scaune e foarte mic.
Fără hartă şi ghid
În gara din Craiova (sau Cracovia, cum mai greşim şi noi) e pustiu. Sunt vreo trei magazinaşe şi oameni care aşteaptă. M-am dus să-mi iau o sticlă de apă şi am întrebat de o hartă turistică sau un ghid. Doamna mi-a zis că nu are şi că nu ştie de unde aş putea să iau. Mă descurc eu cumva, sper să vorbească oamenii engleză pe aici.
La ieşirea din gara roşie, doi câini stau la umbră. Adevărul e că-i cald, aşa că iau şi eu loc pe o bancă. De aici, de jos, împrejurimile par frumoase. Copacii sunt verzi, o fântână mai duce în aer stropi de apă care te răcoresc şi… o casă. Dar ce casă!
Mă uit în portofel şi văd că am doar euro. Noroc că e un schimb valutar chiar lângă trecerea de pietoni şi rezolv repede problema. Nişte bărbaţi graşi cu tatuaje şi ochelari ciudaţi stau cu mâinile în sân şi cred că mă privesc suspect, pentru că nu reuşesc să le văd ochii. Traversez către casa care mi-a plăcut. Pare foarte veche şi are iederă crescută pe ea, iar în faţă e un copac mare care-i face umbră. Ce casă frumoasă! Aşa or fi toate? Mă îndrept către hotel, să-mi las bagajul.
Lipsă de indicatoare zonale şi detalii
Mă uit după staţii de autobuz, dar habar nu am pe care aş putea să-l iau. Nu e nimic detaliat trecut pe tabelele din staţii. Din câte am reţinut, hotelul e undeva înspre centru, cum vii dinspre gară. Nu ştiu, însă, unde e centrul. Nu există nici un indicator care să arate în vreo direcţie. Noroc că am găsit o tânără care vorbeşte engleză. Mai găsisem una, dar a fugit. „Drept în faţă“, mi-a spus fata, aşa că m-am conformat. Sper să nu fi glumit cu mine.
Îmi place, totuşi, că între blocuri sunt pomi şi verdeaţă, dar în jurul lor, pe jos, sunt gunoaie mărunte, coji de seminţe şi mucuri de ţigară. Privirea mi se opreşte pe un zid pictat cu spray. „Pleacă Mititelu!“. Cine-o mai fi şi ăsta, Mititelu? Mă uit în continuare după semne care să indice zonele oraşului, dar nu găsesc nimic. Sunt doar semne de circulaţie. Apropo de circulaţie, mi se pare că mulţi dintre şoferi conduc agresiv, adică frânează exact pe trecere şi se uită urât, apoi demarează în trombă. Poate nu le place faţa mea…
Câinele cu numărul trei mă întâmpină de pe un trotuar. Nu pare atât de agresiv; ori a mâncat deja, ori l-a moleşit de tot căldura. La un moment dat, se ridică şi fuge pe lângă nişte saci cu gunoaie sprijiniţi de un stâlp. Vasăzică, e o modă să laşi gunoaiele în saci sprijiniţi de stâlpi sau copaci.
Case vechi şi case noi
Cred că mă apropii de hotel. Văd o clădire înaltă, cu geamuri. Măresc pasul şi mă loveşte un miros de praf, fum de ţigară şi transpiraţie. Nişte muncitori lucrează la o clădire nouă, între două case vechi, ca aceea pe care am văzut-o mai devreme. Mă întristez. Mai multe tomberoane sunt aliniate peste stradă şi, mai în faţă, o maşină în care oamenii le răstoarnă. Sigur e zi de gunoi, deci nu cred că vor lăsa sacii ăia în stradă. De la atâta lungit gâtul după case şi tomberoane, nici nu mi-am dat seama că am ajuns la hotel. Îmi las bagajele şi plec să mă plimb.
Un al patrulea câine mă însoţeşte pe drum, probabil a mirosit că mă simt singură. Are un soi de cercel în ureche şi pare paşnic. Alţi câini din curţi îl miros şi încep imediat să latre sălbatic. Nu te auzi om cu persoană, cum se spune. „Ştiinţa nu moare“, citesc pe un alt perete. Cine e Ştiinţa, mă întreb. O avea vreo legătură cu „Pleacă Mititelu“? Probabil voi afla, la un moment dat. Nici nu îmi iese bine din cap „Ştiinţa“, că mă lovesc iar de un scris albastru pe pereţi: „Pleacă sclavule!“. Cine e sclav şi de ce? Până una-alta, ajung la un lanţ de fast-food, vizavi de care e o clădire foarte mare. Încep să merg către ea.
În centru, atmosferă relaxată
Strada mare pe care o traversez are copaci plantaţi pe o parte şi pe alta a drumului. Asta îmi place, mai ales că, repet, e foarte cald. Foarte, foarte cald. Descopăr că acea clădire mare e Universitatea din Craiova, în primul rând pentru că citesc literele din faţa ei, iar în al doilea rând pentru că văd zeci de tineri care stau pe bănci, discută, râd. Au mape, genţi şi cărţi. Fetele chicotesc, iar băieţii îşi mai dau câte un pumn – prietenos – în umeri. Atmosfera e relaxată, destinsă. Îmi amintesc de casă.
Privirea mi se duce către partea stângă a drumului. Văd două construcţii vechi, impunătoare, extraordinar de frumoase. Mi se rupe sufletul când văd, însă, că stau să cadă. Pereţii sunt cojiţi şi chiar fac un constrast urât cu magazinele de la parter. Încerc să mi le imaginez altfel şi-mi continui drumul. „FCK LOV“, mai citesc pe un perete. Intuiesc primul cuvânt, dar la al doilea mă blochez. „Who the FCK is LOV?“.
Spaţiile verzi, oază
de linişte
Ajung la ceea ce aflu că e teatrul. Ştiu că aici se ţine, o dată la doi ani, Festivalul „Shakespeare“. Aş vrea să văd şi eu o piesă, dar, din câte am aflat, nu sunt subtitrate şi s-ar putea să nu înţeleg nimic. Nu ştiu câţi străini trăiesc în Craiova, dar cred că ar fi bună o investiţie din asta, pentru orice eventualitate. Paşii mă duc mai departe, către un semafor cu buton; toată lumea îl apasă, dar nu pare să funcţioneze, aşa că stăm şi aşteptăm în soare. La un moment dat, se face verde şi traversăm. Un BMW face slalom în gol şi scârţâie din roţi, apoi opreşte brusc în faţa noastră. O mamă ce-şi plimba bebeluşul în cărucior se sperie şi se uită urât, în timp ce bombăne ceva. Şi eu m-am speriat, sinceră să fiu.
Pe partea cealaltă e umbră şi e plin de oameni, tocmai din cauza asta. Am văzut şi o doamnă cu batic care stătea pe o cutie de carton şi cerşea. Mi-a părut rău de ea şi i-am dat şi eu nişte bănuţi. Avea o privire blândă şi cred că trebuie să fi avut o viaţă mai grea. Alţi oameni mai în vârstă merg către o zonă plină de verdeaţă. Parcul Englez i se zice. E linişte şi e curat, iar câteva femei cu veste reflectorizante au grijă de spaţiul verde. Cred că am ajuns unde trebuie.
O clădire mare, atât de mare încât privirea nu o poate cuprinde, îmi apare în faţa ochilor. E prefectura. Merg pe un trotuar din lateral şi văd, vizavi, o intrare care arată ca după război. „Historic monument – Cinematograful Jean Negulescu“. Jean Negulescu? Regizorul? Cel cu Marilyn Monroe şi Fred Astaire? Păi şi cinematograful unde e? Întreb un băiat care împarte pliante şi-mi zice că „Nu mai e de mult, îmi pare rău“. Şi mie îmi pare rău.
Harta greşită
din centru
Prefectura arată splendid privită din faţă. Centrul oraşului e plin de oameni care merg, care stau jos, părinţi care-şi plimbă copiii. Sunt oameni de toate felurile care colorează piaţa gri. Aici, porumbeii iau locul câinilor. Sunt şi mici centre electronice de informare, ferite de ploaie, dar… nu funcţionează. Aaa! Uite şi o hartă! În sfârşit! Mă apropii şi văd că sunt destule locuri de văzut în Craiova: muzee, filarmonică, teatru, parcuri. Şi un teatru de păpuşi! Oare cum o fi cel de aici? Pe hartă apare în apropierea centrului, însă se pare că harta este greşită. Trecătorii îmi spun că nici teatrul nu mai este acolo.
Nici cinematograful „Jean Negulescu“, nici teatru, nici hartă bună… Admir, în zare, o biserică din spatele unei statui şi plec pe o stradă perpendiculară pe centru. Ajung la Muzeul de Artă, unde ar trebui să-l văd pe Brâncuşi. Dar muzeul este… în reparaţii. Când văd asta, dau să traversez, dar văd că nu am nici o trecere de pietoni prin apropiere. Asta e! Ce să fac? Mă duc la cea pe lângă care am trecut şi traversez. Ajung în ceea ce pare a fi părculeţul unei şcoli. De fapt, sunt două şcoli, în stânga şi în dreapta mea. Ambele par foarte vechi, cu o arhitectură deosebită. Mă aşez pe o bancă, îmi desfac un pachet de biscuiţi şi le admir pe amândouă. Aştept, în acelaşi timp, să-mi cadă o hartă din cer. Dar, până atunci… Bine am venit în Craiova!
