Petre Pandrea – Memoriile mandarinului valah
Ed. Vremea, 2012
Cea de-a doua ediție a memoriilor lui Petre Pandrea a văzut lumina tiparului încă din 2011, când Ed. Vremea (director Silvia Colfescu) a tipărit primul volum. Ediția întâi fusese tipărită la Ed. Albatros, în 2000, într-un singur tom, format mare, 600 de pagini. Fiica și legatara testamentară a scriitorului, Nadia Marcu-Pandrea, a considerat că prima ediție conținea o serie de inexactități și inadvertențe editoriale și a decis să retipărească a doua ediție, pe care o îngrijește și o adnotează. Nu-mi dau seama care sunt diferențele dintre prima ediție și aceasta, nu am în față volumul editat acum treisprezece ani de Geta Dimisianu, pentru a putea compara în cunoștință de cauză. Memoriile lui Pandrea acoperă intervalul de timp 1954-1958, iar acest al doilea volum este întins pe doi ani, 1957-1958. În acest ultim an, pe 23 octombrie, a fost arestat pentru a doua oară de comuniști, după ce între 1948-1952 a fost reținut, fără a fi judecat, și purtat prin penitenciarele de la Malmaison, Văcărești, Craiova și lagărele de la Aiud și Ocnele Mari. Am relatat în altă intervenție scrisă de ce s-a făcut Pandrea vinovat în ochii autorităților comuniste, așa că nu reiau. Viața lui este o odisee în slujba a ceea ce el însuși numea libertatea susținută de onoare într-o regiune obscură a Europei: Valahia. Obscură, pentru că este neînsemnată în raport cu regiunile unde se dă tonul politicii europene, dar nu mai puțin europeană, după cum conchide chiar cel născut pe malurile Oltețului: sunt oltean, deci european. Trebuie înțeles corect, în context, demersul scriitoricesc al acestui avocat pledant, unul dintre cei mai buni din România interbelică, scriitor și jurnalist umanist, înscris în stânga ideologică a vremii, școlit în câteva orașe europene, excelent cunoscător al moravurilor balcanice, dar și al cutumelor occidentale. Pandrea nu a intenționat să scrie memorii – și asta pentru că timpul nu i-a permis să aibă acea liniște necesară unei astfel de întreprinderi („scriu din vârful peniței, ca un aide-mémoire…“). El însuși numește notele care fac aceste pagini, multe la număr, „borhot“, în vederea scrierii unei „cărți mari“. Deși mai târziu, într-o notație din 1958, consideră că scrie „memorii fără solemnitate, fără ipocrizie, fără oglindirea măreției cu orice preț“. N-a mai apucat să scrie marea carte: a fost din nou arestat și eliberat abia în 1964. Avea să mai trăiască doar patru ani. Deși a dorit ca aceste note să nu fie publicate ulterior, fiica sa, devenită editoare consecventă după anul 2000, când obține scrierile sale aflate în arhivele Securității, nu i-a respectat dorința. Este bine, este rău? În măsura în care sunt pagini memorabile, care folosesc ca îndreptar moral, literar pentru generațiile de azi, a făcut bine. Pandrea vorbește despre sine ca despre un mandarin aflat în slujba unei idei nobile: „Ca și arabul, care-și așază burnuzul, căzând în genunchi și în transă cu fața spre Mecca, rugându-se lui Allah în genunchi pe covorașul înflorat, extazul mandarinal cotidian se obține reflectând la fapta morală, cu un stilou și un carnet în față… Mandarinul valah este un cavaler, o floare de crin, crescută printre buruieni și mătrăgună…“. Scrutează cu pasiune și luciditate viața și o face „fără iluzii în privința epocii mele“. A cunoscut multe și a văzut multe: binele și răul împletindu-se bogomilic în această „cloacă valachică“, unde a avea caracter este dăunător, iar a fi lichea asigură măriri și demnități. Șarjează în portrete acide, dar în care picură tandrețe și adesea compasiune pentru om, figuri ilustre ale epocii sale. De unele știm prea bine: Sadoveanu, Ralea, Bogza, Arghezi, Nae Ionescu, P. Dumitriu, G. Călinescu, Aurel Baranga, Zaharia Stancu, Ion Gh. Maurer, de alții știm ca de figuri secundare ale epocii interbelice, deși merită reconsiderate pentru acțiunea lor în epocă: Tudor Teodorescu-Braniște, Sorin Pavel, N. Carandino, Tiberiu Iliescu (editor al revistei Meridian, la Craiova, unde Pandrea a colaborat statornic) etc. E un caleidoscop saint-simonian de figuri și umbre prinse în pânza țesută cu mână energică de un moralist („mic Faust în Balcani“, cum se autocaracterizează undeva) care crede în impulsul vital de a acționa, dar și în iluzia scrisului, în ciuda faptului că este edificat: „Ah, minciuna marii cărți!… Marea carte se găsește, sau mai exact se nimerește, după eforturi cotidiene de decenii“. Este și cazul acestor memorii care fac din Petre Pandrea un scriitor important, citit, reevaluat, în ciuda scepticismului prefațatorului cărții, Ștefan Dimitriu, care crede că Pandrea deranjează și de aceea nu este prețuit la justa sa valoare. Poate că deranjează, dar receptarea lui e mai bogată și trece dincolo de numele pe care prefațatorul le oferă în deschiderea acestui volum. Îi mai ofer câteva, dincolo de cele enumerate: Vladimir Tismăneanu, Ioan Buduca, Ion Simuț, Mircea Moisa (cu o carte dedicată relației lui Pandrea cu Craiova) și, cu voia dumneavoastră, ultimul din această listă incompletă, subsemnatul.
