14.5 C
Craiova
vineri, 29 martie, 2024
Știri de ultima orăActualitateActriţa Iulia Colan: Tata e colegul meu pe scenă!

Actriţa Iulia Colan: Tata e colegul meu pe scenă!

Iniţial, tatăl Iuliei, cunoscutul actor de teatru şi film Ion Colan, a încercat s-o convingă pe fiica sa să renunţe la ideea de a face teatru. Însă acum este susţinătorul ei cel mai înfocat, cei doi fiind, din 2008, colegi la Naţionalul din Craiova.

Am abordat-o pe Iulia Colan, care deţine rolul principal în „Lysistrata“, înainte de avanpremieră, iar după premiera de luna trecută am realizat interviul de mai jos.

Ion Jianu: Ce ştim: actriţa Iulia Colan este fiica cunoscutului actor Ion Colan şi, aidoma tatălui, prima facultate urmată (parţial) n-a fost Teatrul, ci Filologia. Ce nu ştim: tata este cel care v-a îndrumat paşii spre teatru sau pur şi simplu aşa a fost să fie şi astfel „clanul“ Colan din Băileşti a „ocupat“ Naţionalul din Bănie?! Ce v-a determinat să abandonaţi Filologia pentru teatru?
Iulia Colan: Este impropriu spus că am urmat o altă facultate… Spun asta deoarece nu am terminat-o. Este adevărat că am început cursurile Facultăţii de Litere, secţia Engleză-română a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj. Am făcut asta doar pentru un an… De ce? Din teama de a încerca la Teatru! La Cluj se dădea admitere la începutul verii şi am zis să încerc… să am o siguranţă în eventualitatea în care nu aveam să fiu admisă la Teatru, în toamnă. Am intrat la Filologie (la Cluj, cum spuneam) a treia… şi am rămas pentru un an. Am refuzat să mai aud de teatru! Dar când primul an era pe terminate, mi-am dat seama că trebuie să dau la Teatru. Că nu mă pot minţi la infinit. Că mi-o datorez pentru toţi anii în care am visat să cresc ca să pot ajunge pe scenă. Am dat admitere la Teatru în Bucureşti, am intrat şi am părăsit Clujul pentru Capitală.
Mă întrebaţi dacă tatăl meu mi-a îndrumat paşii spre teatru… Nu ştiu. El, iniţial, a încercat să mă deturneze de la planul meu; să-mi explice că e greu ca femeie în teatru, că e dur, că trebuie să ai stomac tare…, adică lucruri care se spun de obicei unui tânăr care visează să facă teatru. Nu prea am simţit că îmi susţine ideea, dar nici nu a fost vehement în a mi-o demonta. Cele care însă m-au susţinut au fost mama şi mătuşa mea. M-au susţinut un profesor şi un medic, şi nu un actor! Sigur că dorinţa mea de a da la Teatru a venit probabil din faptul că am văzut teatru de copil. Nu am ratat nici un spectacol în care juca tatăl meu… Şi juca în multe pe vremea aceea! Probabil că, dacă mă năşteam într-o familie de chimişti, informaticieni sau orice altceva, poate nu ajungeam actriţă. Sau poate ajungeam, cine ştie?! Lăsând prejudecăţile la o parte, poate chiar ajungeam. Câţi au devenit actori fără să provină din familii de actori? Mulţi…Nu ştiu ce a cimentat sau a născut pasiunea mea. Dar, cu siguranţă, totul a condus la alegerile mele. La ceea ce sunt sau ceea ce nu sunt. Prea puţin contează izvorul. Mic amendament: tatăl meu e acum susţinătorul meu number one!

I.J.: Este un fel de povară faptul că purtaţi un nume consacrat în teatru şi film, Colan?
I.C.: Cum ar putea fi o povară numele meu? Al nostru? Sunt mândră de el şi aşa va rămâne, indiferent de schimbările din viaţa mea. Sunt Iulia Colan şi aşa voi rămâne… Aşa m-am născut, aşa voi muri. Asta, aşa, ca să sune… marţial!

I.J.: Referitor la întrebarea anterioară: mă refeream strict la faptul că numele Colan, fiind de notorietate în lumea artistică, presupune, pentru urmaşi, o responsabilitate în plus, nu că ar fi o povară! Altfel, cum e să joci pe scenă alături de tata, ai emoţii în plus?
I.C.: Când am jucat prima oară împreună cu tata am avut emoţii, bineînţeles. Dar mi-au trecut. Era tatăl meu cu mine pe scenă… Normal că am avut emoţii. Acum e colegul meu pe scenă! El redevine tatăl meu la… cabină, când mă aşteaptă, câteodată, după spectacol, să mă schimb şi să mergem acasă. Se mai întâmplă uneori să împărţim drumul către casă.

I.J.: Din anul absolvirii Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică „Ion Luca Caragiale“ din Bucureşti (2008) şi până în prezent aţi jucat pe scena Naţionalului din Bănie, aţi colaborat, printre altele, şi cu Compania de teatru „Teatrulescu“… Toate rolurile v-au fost la fel de dragi sau pe cel care v-a adus un premiu (rolul Martha, premiul Interstudio) îl consideraţi cel mai reuşit până la cel din „Lysistrata“?
I.C.: Cred că pentru orice actor e important să-şi iubească rolurile. E firesc să iubeşti unele roluri mai mult ca pe altele. Colaborarea cu Compania de teatru „Teatrulescu“ a fost, de-a lungul timpului, plăcută… Sigur că am iubit-o pe Martha, dar cel mai mult am iubit personajul Charlie din „Flori pentru Algernon“, o dramatizare după Daniel Keys. A fost proiectul meu de licenţă, făcut de mine pentru… mine, un one-woman show pe care Vlad Drăgulescu l-a preluat şi în care a crezut. Şi aşa l-am jucat. Iniţial, la Asociaţia I.S. Drăgulescu, mai târziu Compania „Teatrulescu“.

I.J.: În ultima premieră a Naţionalului, „Lysistrata“, aveţi rolul principal şi, fără nici o exagerare, faceţi un rol mare. Felicitări! Înainte de premieră, mi-aţi spus că „Lysistrata“ este un ideal, un vis frumos şi, printre altele, că îi mulţumiţi regizorului Yiannis Paraskevopoulos pentru răbdare şi încredere… Aţi trecut de emoţiile premierei. Vorbiţi-mi despre rol, despre răbdarea şi încrederea lui Yiannis ş.a.m.d.
I.C.: Nu ştiu ce aş putea să vă spun. Sunt lucruri despre care uneori nu se poate vorbi. A fost o perioadă frumoasă şi grea… M-a consumat mult energetic şi emoţional. Am investit mult în rol şi am „venit“ cu toată încrederea mea, din prima zi de repetiţii. Yiannis a apreciat asta şi mi-a spus că aşa cum eu i-am întins mâinile din prima zi, el va fi cu mine până la capăt. Şi a fost… M-a susţinut… Ne-am susţinut. Mi-a devenit foarte drag… de aceea nu prea pot spune multe pentru că, probabil, sunt subiectivă. Cu el am ajuns să cred că visul meu iniţial despre teatru nu era o himeră. Încetasem să mai cred în ideea mea iniţială despre teatru… Iubesc ceea ce fac aici, în „Lysistrata“. Toţi cred că iubesc acest spectacol. Toată lumea a venit cu o energie bună. Aş avea o singură dezamăgire: să aflu că publicul nu vede dincolo de licenţiozitate – care nu e decât un pretext pentru o problemă reală. Unii oameni nu înţeleg că piesa nu e despre sex, ci despre război. Doar că ideea războiului a fost îndulcită de Aristofan sub chipul unei noţiuni foarte actuale încă din cele mai vechi timpuri: relaţia dintre bărbat şi femeie în toate accepţiunile ei. Devenim brusc puritani şi nu înţeleg de ce trebuie să ne dăm eremiţi când nu e cazul. Dragilor, va dau o veste proastă. Nu crede nimeni că sunteţi altceva decât ceea ce sunteţi, în ciuda efortului pe care-l faceţi de a părea altceva. Şi încă ceva: nu plecaţi supăraţi pe noi! Aristofan a scris AŞA! Nu noi. Noi nu facem decât să punem un accesoriu modern pe o fustă din dulapul bunicii. Dar, pesemne, el nu se gândise că vor exista asemenea ochi şi urechi ultragiate ale modernităţii.

I.J.: Părinţii dumneavoastră au urmărit, cu emoţii, premiera cu „Lysistrata“… Ce v-a spus tata după premieră? Vreo sugestie?
I.C.: …E mult prea intim ca să dau din casă. Am avut noi câteva vorbe!

I.J.: Putem vorbi la Naţionalul din Bănie de „asaltul“ unei generaţii noi: Iulia Colan, Raluca Păun, Iulia Lazăr, Gina Călinoiu, Romaniţa Ionescu, Petra Zurba, Monica Ardeleanu,  Adela Minae, Cătălin Băicuş, George Albert Costea, Dragoş Măceşanu, Mircea Tudosă… Am enumerat aceste nume la întâmplare şi sper să nu fi omis pe cineva. Aceştia ar putea fi posibilii înlocuitori, în timp, ai generaţiei la „putere“ astăzi?
I.C.: Nu cred că se poate vorbi în termeni de înlocuire. Nu e o luptă între generaţii. E vorba de completare. Nu se poate fără tineri, nu se poate nici fără cei uşor mai în vârstă decât noi. Teatrul nu are o vârstă anume şi nu are o singură vârstă. El le conţine pe toate şi are de toate pentru toţi. Trebuie doar să înţelegem asta.

I.J.: Care vă sunt proiectele viitoare?
I.C.: Aici ar trebui să las capul în jos. Glumesc… Nu ştiu exact. Cred că sunt liberă până în toamnă, dar nu se ştie nimic sigur. Las vara să vină peste mine. Până la Peter Schneider – care va veni în toamnă şi care, la ultima întrevedere, părea să mă dorească în distribuţie – nu ştiu mare lucru. Dar sunt deschisă la propuneri.

I.J.: Păreţi talentată şi la scris, ca să zic aşa… Spun asta după declaraţia pe care mi-aţi trimis-o pe e-mail înainte de premiera cu „Lysistrata“. Aveţi ceva în „sertarul literar“?
I.C.: De asta am şi dat la Litere. Am iubit să scriu… Să mă joc cu sensurile cuvântului. Dar se pare că a prevalat iubirea pentru teatru. În sertar… da. Am câteva gânduri. N-aş putea să le numesc altfel. Nu îmi permit să le încadrez în nici un gen literar… Da, am zis bine. Am pus nişte gânduri deoparte. Pentru zile negre.

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS