„Facultatea lucrurilor de prisos“
de Iuri Dombrovski
Iuri Dombrovski este un mare prozator rus, parțial necunoscut publicului românesc (o primă carte a sa, „Pe urmele șarpelui boa“, a apărut abia în 1991 la Editura Minerva). Și cum să nu fie așa când nici în Rusia, până la apariția romanului „Facultatea lucrurilor de prisos“, numele său nu spunea mare lucru publicului? Numai că Dombrovski (născut în 1909) ar fi putut intra în circuitul recunoașterii generale dacă nu ar fi făcut 18 ani de detenție în lagărele sovietice și dacă acest roman ar fi putut fi publicat în propria-i țară în timpul vieții. Cartea i-a apărut abia în 1978 (anul morții lui Dombrovski), în Franța, iar în Rusia editarea ei a fost posibilă doar în anii
perestroikăi inițiate de Mihail Gorbaciov. Așadar, autorul nu a apucat să-și vadă publicat acest roman excepțional. Însă Dombrovski era, oarecum, un autor recunoscut în mediile literare ruse. El publicase anterior în Novâi mir, importanta revistă de literatură, romanele „Maimuța vine să-și ia craniul“ (1963) și „Conservatorul de antichități“ (1964). „Facultatea lucrurilor de prisos“ este însă un roman în care autorul își pune întregul talent, ca și o conștiință artistică exemplară: „Nu puteam să nu-l scriu, se confesa el, acum are loc un proces, sunt obligat să mă implic în el“, cu referire la situația tragică prin care trecea poporul rus în anii totalitarismului ateu comunist. În perioada detențiilor sale (a fost arestat de patru ori și închis inclusiv la Kolîma, zona sinistră descrisă de Varlam Șalamov), Dombrovski a lucrat ca arheolog, muzeograf, jurnalist, adică meseriile pe care le au și eroii cărților sale. A fost reabilitat în 1956, tribunalele sovietice negăsindu-i nici o culpă reală. „Facultatea lucrurilor de prisos“ este, așa cum arată traducătoarea Antoaneta Olteanu în postfața cărții, cronica unei lumi infernale, aceea a anilor treizeci ai secolului trecut, în plină dominație a puterii lui Stalin, când oamenii erau închiși pentru te miri ce gesturi sau fapte dintre cele mai obscure. Marele Frate veghea ca indivizii care alcătuiau națiunea să nu pună la îndoială competența partidului și a liderului însuși, cel care rescria istoria lumii, iar eroul cărții, arheologul Gheorghi Nikolaevici Zîbin, află pe propia piele ce înseamnă să ai conștiință și să gândești cu voce tare. Turnat de un apropiat al său, colegul de muncă Kornilov, Zîbin îndură ani de detenție, ca și coșmarul kafkian al ispășirii unei vini care însemna lapidarea morală, aproape fizică pentru o culpă imaginară. Romanul este construit în tonalitatea unui realism de factură clasică, în care intervine parabola biblică a vânzării lui Iisus de către Iuda. Eroul cărții suferă aceeași degradare ca a Mântuitorului care, în momentul crucificării, este așezat între doi tâlhari, dintre care unul pare să dea semne de căință. Este Kornilov, cel care, spășit, alături de anchetatorul intratabil, îl încadrează pe cel aruncat în brațele suferinței. Dacă nu ar fi tragic, ar fi comic ceea ce spune la un moment dat autorul, prin vocea personajului său, despre ratarea lui Iisus în a-și selecta oamenii de încredere: „El era departe de tehnica noastră de selecţie a cadrelor… Petru s-a dezis, Toma s-a îndoit, iar Iuda a trădat. Trei din doisprezece! Douăzeci şi cinci la sută ratare. Orice şef de cadre ar fi zburat dacă ar fi făcut o asemenea alegere. Fără dreptul de a mai avea vreo funcţie“. Ce se mai poate comenta la un asemenea… comentariu? În pușcărie, Zîbin, care este ceea ce am putea numi azi un om decent, devine conștient de răutatea și perversitatea sistemului și se transformă într-un deținut incomod. El devine spinul din coastă, bârna din ochiul temnicerilor săi, și nu acceptă mutilarea sau atrofierea conștiinței doar pe motivul că o lege represivă a stabilit, fără nici un temei, că e vinovat. Este romanul unei treziri și al împotrivirii la normele aberante ale unei dictaturi unice. Este un roman de mare forță morală, extraordinar scris, cu un profesionalism de excelență artistică, în tonul marilor romane rusești cu care a și fost asemuit. Pentru specialiști, și nu numai, „Facultatea lucrurilor de prisos“ este comparabil cu „Doctor Jivago“ (Boris Pasternak), cu „Viață și destin“, impozantul roman al lui Vasili Grossman, sau cu „Cevengur“, romanul lui Andrei Platonov. Marea literatură rusă continuă să existe, după cum se poate vedea, tocmai în pofida adversităților unei istorii deloc binevoitoare, ba chiar împotriva cursului dictat cândva de aceasta.
