22 C
Craiova
joi, 28 martie, 2024
Știri de ultima orăActualitateTrei premiere într-o lună la Naţionalul craiovean

Trei premiere într-o lună la Naţionalul craiovean

„Apocalipsa după Shakespeare“, „Cabina Artistelor“, „Legături primejdioase“. Acestea sunt numele celor trei spectacole care au avut premiera la Teatrul Naţional „Marin Sorescu“ în interval de numai o lună, aducând un aer proaspăt stagiunii curente a instituţiei.

Noutatea este că două dintre piesele montate sunt realizate în coproducţie cu Teatrulescu. Colaborarea dintre Naţionalul craiovean cu o companie independentă o primim ca pe un semnal pozitiv, căci ne arată că cele două forme de exprimare teatrală nu se desfăşoară numai în paralel, ci converg uneori. Aceste puncte de întâlnire dovedesc că teatrul instituţionalizat recunoaşte şi manifestările adiacente şi, mai mult, este capabil să le înglobeze în propria sa fiinţare, un lucru care poate aduce beneficii de ambele părţi. Căci, pe de o parte, aduce în faţa unui public clasic, ceva mai conservator poate, companiile independente precum Teatrulescu, ce se ivesc deseori din nevoia de promovare a tinerilor actori care îşi construiesc, în spaţii neconvenţionale, argumente pentru existenţa lor artistică. În acest fel, un proaspăt absolvent de teatru găseşte şansa de a se desfăşura într-un spaţiu convenţional, pe scena unui teatru cu o istorie în spate. De cealaltă parte, un teatru găseşte noi resurse şi îşi diversifică meniul cultural, putând descoperi mai uşor talente printre actori din tânăra generaţie.

Apocalipsa
după Wisniewski

Unul dintre cele trei spectacole care au avut premiera în ultima lună este „Apocalipsa după Shakespeare“, în regia lui Janusz Wisniewski. Un spectacol nu tocmai uşor digerabil, căci textul este greoi (deşi cântările Nataşei Raab vin, din când în când, să „traducă“ înţelesuri, într-o manieră uşor patetică) şi exigent cu spectatorul. „Apocalipsa după Shakespeare“ cere mai mult decât oferă, căci îl obligă pe spectator să găsească şi să asimileze un mesaj dispersat în mai multe texte – de la sonetele shakespeariene până la poezie şi texte biblice, firul roşu fiind, însă, Macbeth. Textul în sine este greu de urmărit, aglomerat de metafore şi de simboluri. Atmosfera este stranie, creează pe alocuri disconfort, însă emană, cu siguranţă, forţă. Senzaţia lăsată de acest spectacol este incertă. Căci simţim că ne lăsăm întunecaţi, dar simţim şi că intenţia regizorului ar fi să ne facă să simţim această întunecare ca pe una necesară. Însă, intuim că această întunecare este înglobată într-un mesaj care îndeamnă la împăcare cu sine, ca şi când omul ar trebui să îşi accepte condiţia tragică şi să înveţe să trăiască fiind pe deplin conştient, în orice clipă, de existenţa sa tragică. Un fel de Sisif care ştie, de fiecare dată, că bolovanul se va rostogoli, acest lucru neoprindu-l, însă, din ceea ce îi este hărăzit. Să îşi poarte în sine destinul şi să îl accepte. Să îl accepte, dar în tot răul acesta, în tot haosul în care s-a aruncat umanitatea, să îşi amintească şi că va exista o Judecată de Apoi. „Apocalipsa după Shakespeare“ rămâne, în conştiinţa noastră, un exerciţiu filosofico-teatral cu valenţe moralizatoare, menit să ne arate, prin întunecimea sa, că este nevoie să ne redresăm şi să nu uităm de religie.

Pesimismul din culise

„Cabina Artistelor“ şi „Legături Primejdioase“, cele două piese realizate în coproducţie de Teatrul Naţional „Marin Sorescu“ şi Compania Teatrulescu sunt, în comparaţie cu spectacolul montat de Wisniewski, piese mai facile. Însă, nu le lipseşte nici lor substratul.
„Cabina Artistelor“, în regia Ralucăi Păun, este un fel de metaspectacol, un teatru despre teatru. Mai mult, despre ce se găseşte dincolo de teatru, aşa cum îl vedem noi, un spectacol despre culise. Despre actori care sunt, în spatele scenei, oameni care au o viaţă bine delimitată de rolurile pe care le interpretează în faţa publicului. Însă peisajul creat de autorul textului, Arnost Goldflam, este parcă prea cenuşiu. În încercarea de a sublinia faptul că, dincolo de scenă, orice actor este asemenea nouă, cu problemele sale, cu zile proaste, cu orgolii, Goldflam aruncă în derizoriu, pe alocuri, teatrul ca formă de artă. El (teatrul) devine, în cabina artistelor, un simplu „job“, un loc de muncă unde trebuie să mergi chiar şi când nu ai chef, unde pasiunea s-a pierdut între o despărţire, o sarcină neprogramată şi sentimentul de inutilitate venit odată cu anii. Ne întâlnim cu patru actriţe care ne expun, în şaizeci de minute, viaţa lor neromanţată:  Tamara Popescu, în rolul actriţei peste care au trecut anii şi care nu se mai regăseşte în noile liste cu distribuţia, Corina Druc, în rolul femeii ajunse aproape de 40 de ani, ale cărei probleme în viaţa personală o fac să trateze teatrul ca pe o datorie de serviciu, Monica Ardeleanu, în rolul actriţei care încă speră la roluri mari şi la filme, dar mai mult din orgoliu şi nevoia cerebrală de a accede în carieră şi mai puţin datorită faptului că pe scenă se simte acasă, Maria, tânăra actriţă care primeşte roluri, dar care tratează, aparent, cariera sa cu superficialitate, fiind la vârsta la care îndrăgostitul este „activitatea“ către care îşi canalizează cea mai mare atenţie. Autorul reuşeşte, negreşit, să ne transmită mesajul său, să ne amintească, prin personajele sale, că în spatele scenei există o viaţă la fel ca a noastră, iar actorii, lipsiţi de siguranţa textului, trebuie să trăiască fără a şti cum vor evolua lucrurile până la căderea cortinei. Dar transmite acest mesaj, creionând o lume a teatrului secătuită de pasiune. Şi am vrea să credem, încă, într-un teatru cu actori care nu şi-au pierdut-o.

„Legături primejdioase“,
o poveste despre slăbiciunea umană

„Legături primejdioase“, al doilea proiect în coproducţie, este o adaptare de Romaniţa Ionescu după celebrul roman de Choderlos de Laclos. Regia şi scenografia sunt semnate de Romaniţa Ionescu şi, din nou, Raluca Păun. Cele două au reuşit un spectacol care sintetizează fără a fi schematic; în alb şi negru, cu precădere către negru, aşa cum ne este indus şi prin scenografie. Personajele sunt îmbrăcate în negru, numai Cecile şi doamna de Tourvel purtând şi alb. Nu ştim dacă intenţionat, însă am văzut în albul lor inocenţa dinaintea pervertirii. Iar negrul care le completa ţinuta ne aminteşte că au, totuşi, partea lor de vină. Pornind din postura de victime, Cecile şi doamna de Tourvel sunt atinse, în final, de păcat. Căci Cecile îşi înşală iubitul, lăsându-se vrăjită de vicontele de Valmont (moment în care şi renunţă la fusta sa albă şi rămâne numai în negru), iar doamna de Tourvel, deşi pare cel mai cinstit şi demn de milă personaj este, să nu uităm, căsătorită. Şi, până la urmă, cine ar fi putut rezista bomboanelor de ciocolată care ne urmăresc de la începutul piesei, simbolul perfect al ispitei? Totul este viciat, nimic nu rămâne neatins, chiar şi cele mai inocente dintre personaje dovedesc, până la final, că omul este făcut să cadă în ispită, este înscris în moştenirea sa genetică încă de la Adam şi Eva. Un fapt care stă în picioare chiar şi la final, când aproape suntem convinşi că soarta lui Valmont încheie moralizator povestea, însă cavalerul Danceny pare să ne spună că suntem condamnaţi să repetăm aceleaşi greşeli.
Aşadar, avem trei premiere la teatru într-o lună. Iar două dintre ele sunt rezultatul unei colaborări dintre Naţional şi Compania Teatrulescu, dintre teatrul instituţionalizat şi cel neinstituţionalizat. Cum era acea replică de la finalul filmului Casablanca? „Louie, cred că acesta este începutul unei frumoase prietenii…“.

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS