11.4 C
Craiova
vineri, 29 martie, 2024
Știri de ultima orăActualitateArderea morților în hinduism: Ochii îmi luau foc de uimire

Arderea morților în hinduism: Ochii îmi luau foc de uimire

India este leagănul hinduismului. Conform acestei religii, morții sunt incinerați – nu în crematorii, ci în aer liber. Dincolo de filmele indiene care prezintă ritualul incinerării ca pe o solemnitate, mai există și o altă față a realității. Pentru că India autentică este reprezentată în mare parte de sărăcime – oameni care mor pe capete –, arderea cadavrelor a devenit o banalitate. Una uimitoare, însă, pentru ochii unui occidental.
Nepalul este o prelungire a hinduismului indian.

Varanasi, Mecca Indiei – orașul morților arși

Orașul Varanasi, situat pe malul fluviului sacru Gange, este cel mai reprezentativ loc pentru arderea morților indieni. Este o Mecca a Indiei, unde hindușii merg în pelerinaj cel puțin o dată-n viață.
Am ajuns în Varanasi pe 17 noiembrie 2012, odată cu lăsarea serii. Pentru că cele mai multe arderi se desfășoară noaptea, am pornit de îndată spre locul incinerărilor. M-am suit într-o ricșă, ca să-mi croiesc drum pe străzile supraaglomerate și poluate cu mult praf condimentat. Mirodeniile comercianților ambulanți, gunoaiele din jur și cerșetorii muribunzi mă făceau să mă gândesc la cum o mirosi un cadavru ars. Aerul prăfuit se intersecta cu mirosuri puternice de piper, șofran sau curry. Eu mă intersectam permanent cu alte ricșe. Am început să strănut alergic. Aglomerația mă panica, la gândul că aș fi putut rata ceva important din ritualul incinerării. Dar în India nimeni nu se grăbește. Pentru că hindușii sunt „nemuritori“. Ei cred în reîncarnare, iar moartea e un ciclu continuu – o rutină. „Nu vă faceți griji, sahib, aici (Varanasi) mereu ard cadavre“, m-a asigurat pe un ton calm trăgătorul ricșei.
Tot mai aproape de locul incinerărilor, am ajuns într-o piață la marginea Gangelui. Aici, zarvă mare. O puzderie de hinduși. Dar și turiști, care fotografiau în stânga și-n dreapta. Indieni te binecuvântau contra cost și-ți vindeau ghirlande din flori portocalii. Alții fie se îmbăiau în așa-zisa apă sfântă a fluviului, fie se rugau pentru cei decedați. Unii cerșeau, mâncau și dormeau pe jos, în mizerie și duhoarea gunoiului: resturi de mâncare, cârpe, flori putrezite, excremente. Într-un colț avea loc un concert filantropic de muzică indiană. De-a lungul pieței, și-ntr-o parte și-n alta, se ardeau morți.

Un iad sfânt

În sfârșit, acolo – la câțiva metri de rugurile în flăcări. Fotografiatul este interzis; nu și privitul. Copii de-ai locului vând poze cu „cei incinerați zilele trecute“.
Locul propriu-zis arată ca o ghenă, unde boschetarii își fac adesea focul ca să se încălzească. Sau ca o groapă a deșeurilor, în care gunoaiele ard pur și simplu. Pe o porțiune de pământ la marginea apei, vezi ruguri înflăcărate. Fum și noroi negru ca smoala, cenușă și resturile celor arși. Și câini. Câini jigăriți atrași de mirosul cadavrelor. Și oamenii străzii. Aceia care caută prin cenușa morților vreo bijuterie rătăcită. E un tablou apocaliptic. Un iad cât se poate de infect și sărăcăcios. Dar sfânt. Pentru că focul distruge trupul vicios – care mănâncă, bea, are nevoi sexuale – și purifică sufletul. Ritualul înfiorător al incinerării e o poartă către paradis. Către o nouă viață, mai înțeleaptă. Hindușii sunt dăruiți spiritualității și nu se arată deranjați de sărăcia și mizeria din jur.
Aceste arderi umile sunt cele mai frecvente în India. Aparțin îndeosebi claselor sociale inferioare. Realitatea nu e ceea ce vedem în filmele indiene, adesea romanțate, precizează ghidul local. Îl întreb despre arderea de vii a văduvelor odată cu soții lor decedați. Lasă capul în pământ și-mi răspunde cu buzele tivite că e o veche tradiție hindusă, demult interzisă. Nu e dispus să ofere mai mult decât lecția învățată de acasă. Ocolește subiectele tabu și prezintă generalități despre ritualul de ardere. (Femeilor hinduse le este interzisă participarea. Ele se roagă acasă, pentru sufletul celui incinerat; bocitul se manifestă prin rugăciuni. Focul este aprins de fiul cel mare. Cenușa este împrăștiată în Gange. Moartea înseamnă reîncarnare. Alb este culoarea doliului. Ș.a.m.d.)

Un tur al cadavrelor, contra cost

De printre cadavrele înflăcărate se apropie un zombi. E un bătrân care șchiopătează, învelit în niște cârpe înnegrite de fum și găurite de limbile focurilor. Are mâinile și fața cănite, iar un ochi îi lipsește. Pe fruntea zbârcită îi sângerează o tăietură. El este unul din cei care ajută la arderea cadavrelor. E un paria. Unul care cunoaște limba engleză și face voluntariat ca agent de vânzări și ghid turistic. Îmi propune un tur al cadavrelor, contra cost. Adică în schimbul unei „donații“ pentru muribunzii care nu au bani de lemne pentru incinerare. Accept.
Mă încâlcesc printre grămezi de lemne pe care ard trupuri, printre câini și vaci sacre, noroi și baligă. Privesc fără să clipesc cum un ucenic întoarce cu furca laba piciorului unui cadavru, ca flăcările s-o pătrundă până la scrum. Ochii îmi luau foc de uimire, laolaltă cu rugurile care ardeau neîntrerupt. Vâlvătăile din jur și fumul gros te făceau să tresari la senzația că focul te-a cuprins și pe tine.
Ghidul de ocazie îmi prezintă câteva statistici. Pentru o ardere e nevoie de aproximativ 350 de kilograme de lemn de mango. Numai acesta degajă o putere calorică foarte mare. Contra mirosului, cadavrul este stropit cu esență de santal. Sute de incinerări au loc zilnic în Varanasi. Cei care nu-și permit costurile unei arderi fie își îngroapă morții, fie îi aruncă de-a-ntregul în Gange. Mai există și categorii speciale de cadavre, precum femei însărcinate sau leproși – ori vaci sacre –, ce sunt la fel aruncate în apa sfântă a Gangelui. Sfântă, dar murdară. Și cu microbi la care indienii au devenit imuni. Se purifică în ea, chiar dacă uneori cadavrele mai ies la suprafață.

Muribunzi cerșeau bani pentru incinerare

Printre rugurile în flăcări, niște trepte urcau spre ceea ce părea să fie un templu neterminat și afumat, asemănător unei grote. Pe acele trepte pline de mâzgă, numeroase cadavre – acoperite fiecare cu pânze aurii și așezate pe tărgi de lemn – așteptau grămadă să fie arse. (Am fost nevoit să pășesc peste ele.) Dar înainte de ardere, aveau să fie cufundate în apa Gangelui. Ca-ntr-o o saramură ce purifică.
Sus, în capătul scărilor, arde mereu un foc. E focul sacru, adus de zei pe pământ. „Arde neîntrerupt, de la începutul lumii“, afirmă noul meu ghid, cel cu alură de zombi. E un fel de flacără olimpică – circulă din torță în torță prin întreaga Indie, ca să aprindă rugurile.
Tot aici, sus, zăceau pe ciment muribunzi. Cu mâna întinsă și cu ochii beliți. Au privirea unui animal înjunghiat, care se zbate între viață și moarte. Se uită la tine ca și când ar avea să-ți spună ceva. Se tem că n-o să aibă cine să-i ardă – sau mai bine zis, cu ce. Ei sunt cei care așteptau să moară. Aceia care fie nu mai aveau nici o resursă de trai, fie simțeau că li se apropie sfârșitul. E un azil ambulant, unde se cerșea pentru moarte. Unde se strâng bani de lemne pentru incinerarea celor mai săraci.

Afacere cu morți și lemne de foc

Incinerările morților în India sunt o veritabilă afacere. Lemnul costă. Atât de mult, încât adesea hindușii sunt nevoiți să facă economii. Economii de o viață pentru o moarte. Furnizorul de lemne din Varanasi deține cea mai impunătoare casă din oraș, pe marginea Gangelui.
Turiști din lumea întreagă sunt atrași aici, ca să vadă cum sunt arși morții. Neobișnuitul îți cască gura și îți face ochii mari.

Nepal, o scânteie
din focul Indiei

Nepalul este o prelungire a hinduismului indian. Ca o scânteie din rugurile aprinse ale Indiei. Dar una inflamabilă. Pentru că și aici, incinerările hindușilor îți dau foc ochilor, de uimire. Sunt chiar mai sărăcăcioase și deschise publicului larg. Iar femeilor nu le este interzisă participarea, spre deosebire de Varanasi.
Pe 25 noiembrie 2012 am participat la un ritual de ardere în Kathmandu, capitala Nepalului. Undeva lângă templul Pashupatinath, pe malul râului sfânt Bagmati. Aceeași mizerie ca și în India. Resturi de ruguri, cârpe, gunoaie în apă.
Aici puteai să fotografiezi mortul învelit într-o pânză albă, întins pe un pat din câțiva bușteni și acoperit apoi cu paie. Focul se aprindea în gura cadavrului și lumea privea cum se extinde. Ochii îmi lau iarăși foc de uimire, la acest ritual aidoma pârlirii cu paie a porcului. În lipsa esenței de santal, se simțea miros de păr ars.
În jur, detașare. Copii în pielea goală care se jucau, îndrăgostiți ce se plimbau pe faleza râului, mimi care primeau bani de la turiști. Și maimuțe, în perioada lor de împerechere. Iar morții ardeau întruna. Sufletele lor se înălțau la zei. Fumuri de rug formau al doilea cer deasupra capetelor noastre.
Pentru hinduși, arderea în public a morților reprezintă o realitate banală. De la copii la bătrâni. Pentru turiști, însă, reprezintă o experiență vizuală uimitoare. Unii privesc ritualul cu ochi mari. Alții clipesc des și lăcrimează. Ori strâmbă din nas. Sau: „de ce ar fi mai bună realitatea noastră modernă, decât aceasta?“, se întreabă cu voce tare o turistă din Occident.
Fie în India, fie în Nepal, când pleci din locurile mizerabile ale incinerărilor, printre turiști începe să circule un mit: se recomandă ca hainele și încălțămintea să nu mai fie ulterior purtate. Să fie aruncate. Sau… arse.
Tiberiu Alexandru Brînduşoiu
UCV, Jurnalism, II

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS