Teocrația bizantină
de Steven Runciman, Editura Nemira
Steven Runciman (1903-2000) este una dintre figurile științifice de prim rang ale Medievisticii și Bizantinologiei britanice, preocupat în lucrările sale de istoria cruciadelor, relațiile bizantino-apusene, islam și lumea creștină, căderea Constantinopolului, ortodoxia bizantină și postbizantină. Constituția acestui imperiu era, în viziunea lui Runciman, bazată pe o convingere religioasă clară: era copia pământească a Împărăției Cerurilor. Bizanțul s-a considerat pe sine Imperiu Universal și a acționat în consecință, pe durata a peste o mie de ani. Statul reprezenta trupul lumii, iar Biserica, Sufletul. Ideologul prin excelență al acestei atitudini a fost Iustinian (527-565), cel care a stipulat că cele mai mari daruri pe care Domnul le-a făcut omului sunt preoția și împărăția (sacerdotium et imperium). Împăratul era iconomul treburilor din afară, patriarhul era al celor dinlăuntru, însă conducătorii bizantini s-au vrut adesea „locotenenții lui Dumnezeu“. Până la Iustinian și la această consolidare a autorității religioase și laice, Imperiul Bizantin a cunoscut o istorie frământată, din care nu lipsesc disputele arbitrate de împăratul Constantin (Sinodul de la Niceea, 325), cel care a acordat Bisericii Creștine prin Edictul de Milan (313) libertate absolută de cult și statut legal. La acea dată, creștinii reprezentau mai puțin de o șeptime din numărul total al populației imperiului, unul care cuprindea nu doar Roma cucerită de Constantin în 312, dar și granițe îndepărtate ale Orientului. Peste doar o sută de ani, creștinismul avea să devină majoritar, iar păgânismul avea să reziste cultic doar în comunități izolate aspru pedepsite de Biserica Creștină. Oprimații devin oprimatori. Constantin, cel care a construit un oraș ce avea să-i poarte numele, pe locul vechiului oraș Byzantium, a arbitrat disputele dintre principalii episcopi, care dominau prin autoritate și prestigiu, precum și în chestiuni de teologie (controversele provocate de arieni, nestorieni, în chestiunea „homoousios“ etc). Trebuie spus că la începutul secolului al IV-lea trei episcopi ajunseseră deja în fruntea celorlalți, deși până atunci domnise ceea ce s-a numit egalitatea harică: episcopul Romei, cel care părea să aibă și o ușoară întâietate, pentru că, potrivit tradiției, Sf. Petru fusese primul epicop al Romei, episcopul Antiohiei, căpetenia tuturor episcopilor din ținuturile asiatice, și episcopul Alexandriei, centrul intelectual al imperiului, cu populație covârșitor creștină. Prin sinodul de la Constantinopol, marile scaune au fost ierarhizate, astfel că Roma avea preeminența, urmată de Constantinopol, Alexandria și Antiohia. Constantin avea să lase imperiul moștenitorilor săi, care-l vor împărți și vor conduce în moduri diferite. Următorii împărați vor încerca să consolideze creștinismul și puterea militară în combinații și proporții diferite, de la caz la caz, și se vor confrunta cu noi provocări. Unul dintre ei, Teodosie cel Mare, va fi ultimul împărat peste un Imperiu Roman unit, dar și cel care va suprima păgânismul. În 1054, anul Schismei, domnea la Constantinopol Constantin al IX-lea, un împărat animat de bune intenții, dar slab de caracter. Papă era Leon al IX-lea, iar patriarh, Mihail Cerularie. Se dorea o împăcare și o armonizare a conflictelor dintre cele două biserici, iar în urma scrisorilor împăratului și patriarhului, papa a trimis legați la Constantinopol. Șeful acestora era cardinalul Humbert, un om agresiv, foarte critic la adresa erorilor „grecești“. Nu a dorit împăcare, de fapt, ci să dicteze pretențiile sale, astfel că misiunea aplanării conflictelor istorice a eșuat. Nervos că nu a fost ascultat, Humbert, care își pierduse de fapt autoritatea de legat (Leon murise între timp, în aprilie 1054), a pătruns prin efracție în Biserica Sfânta Sofia și, în după-amiaza zilei de 16 iulie 1054, a pus pe altar o bulă de excomunicare a patriarhului. Patriarhul l-a excomunicat la rându-i pe Humbert și astfel s-a ajuns la ceea ce s-a numit Marea Schismă. Ambiția unui legat a năruit până în prezent orice posibilitate de reconciliere. Dar Sfântul Imperiu al lui Dumnezeu pe pământ va mai rezista câteva sute de ani, până pe 29 mai 1453, când turcii îl vor doborî pentru totdeauna.
