24.5 C
Craiova
vineri, 29 martie, 2024
Știri de ultima orăActualitateActorul Adrian Andone: Pentru mine, Craiova înseamnă TEATRU

Actorul Adrian Andone: Pentru mine, Craiova înseamnă TEATRU

Ajuns la 20 de ani „vechime“ pe scena Naţionalului din Craiova, ardeleanul Adrian Andone spune că şi acum, ca şi în 1992, ar alege tot TNC datorită valorii incontestabile a colectivului teatral şi a certitudinilor de aici

Povestea clujeanului Adrian Andone este una de… povestit, iar înzestratul actor al Naţionalului din Craiova a făcut acest lucru cu har pentru cititorii GdS.

I.J.: Aţi spus, pe scena Naţionalului din Craiova, povestea lui Hamlet… Spuneţi-ne acum povestea ardeleanului Adrian Andone ajuns la 20 de ani de muncă pe „scândura“ oltenească de la Naţionalul din Bănie. Cum au trecut, cum au fost? Un fost coleg al dumneavoastră de liceu (din Cluj) regretă că nu vă poate vedea pe scena Teatrului Naţional din Cluj… De ce n-aţi ales calea spre succes pe scena Naţionalului din oraşul natal?
A.A.: Am ajuns în Craiova în 1992, anul în care am absolvit Academia de Teatru, Film şi Televiziune de la Târgu Mureş. Omul care a fost decisiv în luarea acestei decizii este regretatul cronicar de teatru Valentin Silvestru. În anii studenţiei, am avut marea onoare de a sta cu dânsul de vorbă de multe ori, iar la toate întâlnirile eu aveam o întrebare standard: „Şi ce spectacole aţi mai văzut?“. De fiecare dată apărea Craiova. Am stat şi am ascultat, iar în anul III de facultate am hotărât: MERG LA CRAIOVA! Nu fusesem niciodată în Craiova până atunci. Am ajuns într-un oraş necunoscut. Şocul cel mare urma să apară de la intrarea în teatru: toată lumea îmi zâmbea, pe oricine întrebam cum ajung la biroul directorului îmi zâmbea şi îmi arăta pe unde să merg. Aşa ca începutul a fost extraordinar. A urmat concursul, rezultatul, angajarea. Şi iată că acum se împlinesc 20 de ani de atunci. Nu-mi vine să cred. Dacă mă gândesc cum au trecut, nu pot să răspund decât că au trecut prea repede, nu ştiu dacă au trecut cu folos pentru că am fost cam ocupat. Dacă cei care m-au văzut jucând au fost măcar o singură dată mulţumiţi de mine, atunci cu siguranţă nu au trecut anii fără folos. Am ales Teatrul Naţional din Craiova datorită informaţiilor pe care le aveam în studenţie. Dacă aş absolvi acum, aş alege Teatrul Naţional din Craiova dintr-o certitudine. Această certitudine o am datorită trupei din care fac parte şi a cărei valoare este incontestabilă, a unui colectiv tehnic de scenă formidabil şi, nu în ultimul rând, datorită regizorilor care, odată ce au ajuns aici să monteze, îşi doresc să revină.
Îmi pare rău că nu pot să-i împlinesc dorinţa fostului meu coleg de clasă din liceu (de la Cluj), sunt onorat de ea, dar pentru mine Craiova înseamnă TEATRU. Totuşi, sper să mergem în deplasare la Cluj. Şi eu îmi doresc să am reprezentaţii acasă.

Muncesc la fel de serios pentru orice rol

I.J.: În repertoriul curent de la TNC jucaţi mult Shakespeare şi Caragiale, roluri complexe şi interesante şi la care aţi muncit pe brânci, cum se spune. Care vă plac, care au fost cele apreciate de regizori, colegi, presă?
A.A.: Eu muncesc la fel de serios pentru orice rol, asta nu înseamnă că toate îmi ies la fel de bine. Unele ies mai bine, altele mai puţin bine. Am să încep răspunsul meu în legătură cu aprecierile presei. Dacă vorbim de presa de specialitate, am să vă dau un răspuns mai puţin plăcut: nu sunt prea interesat de părerea „judecătorilor de specialitate“. Poate că vi se pare ciudat răspunsul meu, dar am întâlnit atât de des astfel de judecători care nu sunt capabili să aibă o privire obiectivă asupra actului artistic încât nu cred că am nevoie de acceptul lor pentru a merge zilnic la teatru, unde e locul meu. Truda grea care stă în spatele fiecărui rol este de prea multe ori judecată prin comparative, cu care aş putea fi de acord dacă ar fi obiective, însă ea este de cele mai multe ori subiective. Citiţi cronici teatrale şi veţi vedea că în 90% din cazuri se povesteşte piesa! Dar evoluţia actorilor? Dar faptul că un actor a crescut de la ultimul rol? Sau a avut un eşec? Poate e greu de crezut, dar ce se scrie în presă despre mine nu prea mă interesează. E o ţară liberă. Să aleagă publicul. În privinţa colegilor şi a regizorilor, întrebaţi-i pe ei. Eu mă înţeleg foarte bine cu toţi.

„Doar Hamlet“, cel mai greu rol

I.J.: În urmă cu aproape doi ani, aţi afirmat că rolul Hamlet din „Doar Hamlet“ – un one-man-show de 80 de minute – ar fi cel mai greu din cariera dumneavoastră de până atunci. Vă menţineţi declaraţia? Şi de ce?
A.A.: DA! În primul rând, din punct de vedere tehnic. Este foarte greu să fii singur în faţa publicului, la un pas distanţă, 80 de minute, să te ocupi de toate elementele tehnice ale montării. Dacă în timpul spectacolului vine un moment, uman, de blocaj, cine te salvează? În alte piese te mai ajută partenerul, dar când eşti singur? Astea sunt date tehnice. Să revenim. Un text de o asemenea anvergură, prin profunzimile lui, prin situaţiile conflictuale interioare ale personajului sunt fapte, stări şi sentimente la care tind de mult timp. Nu ştiu cum a ieşit spectacolul, pentru mine e mai puţin important. Ceea ce este cel mai important este că am trăit bucuria de a explora în text şi în mine o mare diversitate de stări conflictuale. Ce ciudat e actorul, cu cât situaţia scenică te obligă să suferi mai mult cu atât eşti mai fericit. Omul fuge de durerea sufletească, actorul o caută cu nesaţ. Eu aşa sunt.
Hamlet? Nu a fost un spectacol, a fost o perioadă din cariera mea. Nu pot vorbi despre cum a ieşit sau despre cât de bun sau nu a fost spectacolul. A fost o întâlnire care m-a marcat şi care ar marca orice actor. Bucuria de a povesti publicului minunata istorie a prinţului este, cred eu, una din marile bucurii ale actorului.

I.J.: În ultima premieră de la Naţionalul din Craiova, „O scrisoare pierdută“, jucaţi pe Brânzovenescu… Sunteţi la al doilea Brânzovenescu pe scena din Craiova, în regia aceluiaşi Mircea Cornişteanu, primul fiind interpretat de dumneavoastră în stagiunea  1997-1998. Publicul a aplaudat, ca reuşite, ambele variante. Ce diferenţă este între Brânzovenescu din 1997 şi cel de acum?
A.A.: Sunt diferenţe destul de mari, sper eu. În primul rând, montarea din 1997 era clasică, pe când asta, din 2012, este modernă. Nuanţele textului sunt de multe ori altele, deşi situaţia scenică este aceeaşi. Ca să reuşesc asta, evident că un rol hotărâtor l-a avut domnul Cornişteanu pentru că abordarea modernă pe care a propus-o te obligă să cauţi resursele de interpretare diferite faţă de o montare clasică. Poate credeţi că nu e important, dar este foarte important partenerul. În prima montare jucam alături de Tudorel Filimon, iar acum este Valentin Mihali. Este foarte important ce partener ai. Pentru că este vorba de un cuplu, contează foarte mult cum te armonizezi. E ca în căsnicie, trebuie să te înţelegi, să ai ţeluri comune şi să lupţi să le împlineşti. Eu asta am făcut. Ce a ieşit? Se vede pe scenă.

Când lucrez cu studenţii, învăţ de la ei

I.J.: Despre ce alte roluri din cariera dumneavoastră de până acum aţi vrea să vorbim?
A.A.: Nu ţin neapărat să vorbesc despre anumite roluri. Rolurile din cariera mea, de până acum, sunt întâlniri frumoase care m-au făcut fericit. Toate. Şi nereuşitele în teatru mă fac fericit pentru că îmi dau seama de limitele pe care trebuie să le depăşesc. Eu iau tot timpul partea plină a paharului.

I.J.: Predaţi Arta Actorului la Departamentul de Arte, secţia de teatru de la Universitatea din Craiova, unde sunteţi cadru didactic de câţiva ani. Chiar aşa, nu vă regăsiţi deloc în studenţii de azi de la teatru?
A.A.: NU! Şi nici nu vreau să mă regăsesc în ei. Doamne fereşte să fie aşa! Păi, ce facem? Ne întoarcem cu 20 de ani în urmă? Eu provin dintr-o generaţie cu un anume nivel de trai şi o educaţie de o anumită factură. Studenţii cu care am plăcerea să lucrez au o altă educaţie, iar sistemul social în care s-au format nu seamănă deloc cu cel în care m-am format eu. Ei trebuie să meargă mai departe împreună cu generaţiile lor. Eu am spus-o şi o repet, eu când lucrez cu studenţii învăţ de la ei. Evident că teatrul are tainele lui pe care ei nu le cunosc, iar eu sunt dator să-i învăţ. Dar nu vreau să semene nici unul cu mine. Îmi iau singur pâinea de la gură? Glumeam. Ceea ce mă interesează cel mai mult în relaţia cu studenţii este să-i ajut să-şi descopere şi să-şi contureze propria lor personalitate artistică. E o muncă foarte grea. Uneori, trebuie să-i conving că au o părere greşită despre ei. Dar ceea ce mă face fericit este momentul în care studentul descoperă singur cum trebuie să meargă mai departe. Dacă într-o zi nici un student nu a descoperit singur ceva nou, e o zi ratată pentru mine. Experienţa profesională este poate atuul meu. Zilnic, la teatru sunt pus în faţa unor situaţii noi. Zilnic, la facultate sunt pus în faţa unor situaţii noi… Ce poate fi mai frumos în viaţa unui actor.

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS