Născut în Calafat, a început să cocheteze cu preoţia de la vârsta de 12 ani, de când cânta în biserică. Acum are 38 de ani şi este un preot mai altfel, care încă de la acea vârstă fragedă se gândea ce-şi doreşte un credincios de la omul pe care îl găseşte în biserică. Şi-a dat răspunsurile şi acum este alături de cei care calcă pragul bisericii din Poiana Mare, cu care recunoaşte că are o relaţie extraordinară.
Modest, pasionat de pictură, poezie, psihologie şi de muzică, Cristi Rudăreanu declară simplu: „Mă consider un om normal“. Faptul că a îmbrăcat straiele preoţeşti nu înseamnă că a renunţat la dragostea sa pentru artă ci, dimpotrivă, aceasta l-a ajutat în ceea ce face. La vârsta de 12 ani, pe vremea comunismului, a început să fie cântăreţ la Biserica „Sf. Nicolae“ din Calafat şi încă îşi aminteşte câteva păţanii cu miliţienii. „Veneam de la Vinerea Mare, când se face ocolul bisericii, şi ne-am întâlnit cu doi miliţieni“, care l-au cam agresat fizic şi verbal, cum că n-are ce căuta la biserică. Cristi a reuşit, totuşi, să vadă partea bună a lucrurilor: „Aveau şi un câine cu ei, mai blând şi mai deştept“. Râde.
Între timp, părintele a urmat, pentru şase ani, cursurile Şcolii de Artă „Cornetti“ din Craiova, la clasele de pian, orgă şi canto clasic, dar şi Facultatea de Teologie din Craiova. Între 1998 şi 1999, a predat religia la Şcoala nr. 1 din Calafat, iar din 1999 slujeşte la Biserica „Sfinții Arhangheli Mihail şi Gavriil“ din Poiana Mare, de care este foarte legat. „Am organizat, împreună cu şcoala, proiecte culturale cu elevii“, şi are şi un grup folcloric de copii, ce dansează şi cântă româneşte.
Nici inundaţiile din Moldova din 2009 nu au trecut fără să îi provoace aceeaşi nevoie de a ajuta. Atunci, împreună cu biserica sa, cu Primăria din Poiana Mare, unde primar este Marin Vintilă, şi cu Mitropolia Olteniei, care a asigurat transportul, au donat 33 de tone de grâu sinistraţilor, o cantitate enormă pentru o comună, consemnată şi de ziarul Patriarhiei.
Cristi Rudăreanu vine să ne dezveţe de ideea preconcepută cum că preoţii ar fi reci şi distanţi faţă de enoriaşi. „Un preot trebuie să se adapteze timpurilor“. El e de părere că nu se face nimic prin interzicere şi zâmbeşte cu drag atunci când spune că tinerii îi calcă pragul locaşului sfânt. Ei se pot distra, pot merge la discotecă, crede el, dar „m-ar bucura dacă dimineaţa s-ar trezi să vină la biserică. Noi trebuie să putem să îmbinăm lumea sufletului cu lumea în care trăim“. Iar spovedania ar trebui să fie ca o radiografie pe care o face un medic, dând sfaturi şi ascultând. După părerea lui Cristi Rudăreanu, enoriaşilor nu trebuie să le fie frică sau ruşine să se destăinuiască. De aceea, el însuşi este mai deschis şi mai cald cu oamenii din jur.
„Avem nevoie şi de rockeri, şi de manelişti“
„Dă-i Cezarului ce-i al Cezarului, dar şi lui Dumnezeu ce-i al Lui“, continuă Cristi, spunând, totodată, că lumea cam uită să folosească şi a doua parte a acestei expresii. Trebuie să existe mereu echilibru în ceea ce faci şi să nu sari calul. Mai mult, „nu poţi vorbi despre lucruri pe care nu le-ai trăit“, mai spune părintele din Poiana Mare, care recunoaşte că a avut o viaţă pitorească. Iubitor al muzicii rock şi al muzicii simfonice, s-a aflat în public la concertele Iron Maiden, Judas Priest, Bon Jovi sau Manowar, spunând că „orice gen muzical este bun dacă acela care îl ascultă nu face un idol din el“. Priveşte în sus şi zice că i-ar fi plăcut să-l vadă şi pe răposatul Freddie Mercury într-un concert.
Ideea că muzica rock ar fi asociată cu dracul i se pare un pic trasă de păr. Are şi argumente: marii rockeri au familii, copii şi sunt chiar liniştiţi. Întăreşte cu faptul că „la plecare, după concertul lor din 2008, cei de la Iron Maiden au donat un generator unui sat afectat de inundaţii“. În orice biserică, e de părere preotul, „avem nevoie şi de rockeri, şi de manelişti, şi de toţi. Este bine să vină chiar şi o oră pe săptămână“.
Despre ateism, Cristi bănuieşte că este rodul unei frustrări şi a unei inculturi religioase. Poate fi influenţa părinţilor sau a societăţii, o ambiţie de a nu fi ca toţi ceilalţi sau o indolenţă. Însă nu-i blamează pe cei care preferă să creadă (în) altceva. E de părere că religia, dacă este transmisă potrivit, poate ajuta şi poate oferi un echilibru în familie şi, de ce nu, în societate, fiindcă aceasta „suferă de lipsa oamenilor normali“.
Cristi Rudăreanu caută să facă bine şi prin arta sa. Pregăteşte un volum de poezii, iar la 33 de ani, vârsta la care Mântuitorul a fost răstignit, a avut două expoziţii de pictură abstractă, lucrările făcându-le cadou prietenilor. Acesta mai încearcă să ţină pe picioare o revistă culturală, dar şi un ziar din zona Calafatului – realizat şi cu sprijinul primăriei şi al primarului Mircea Guţă -, în care trece, mereu, evenimentele bisericeşti şi sărbătorile. „Am făcut acest legământ“. De Crăciun, anul trecut, revista sa a avut drept copertă şi o icoană ce se putea decupa, pentru ca fiecare om să aibă una. „Unii au şi înrămat-o şi au venit la mine s-o sfinţesc“, spune cu drag.
Chiar dacă are părul lung, tricou negru, o brăţară de piele la mâna stângă şi soneria telefonului său ne aminteşte de trupa AC/DC, Cristi Rudăreanu din Calafat suferă de o normalitate pe care o îmbrăţişează şi atunci când poartă straiele bisericeşti. După cum spune chiar el, „câştigi mai mult cu oamenii dacă eşti normal“. Per total, Cristi îşi doreşte foarte mult să fie uitat, fiindcă „dacă îi faci bine, te uită, iar dacă îi faci rău, nu te uită“. Avantajul de a fi uitat, este, desigur, că la o posibilă revedere, omul în cauză îşi reaminteşte imediat.
