Manualul dictatorului
de Bruce Bueno de Mesquita, Alastair Smith, Editura Polirom
„Manualul dictatorului“, volum scris în colaborare de Bruce Bueno de Mesquita și Alastair Smith (traducător Ciprian Șiulea), este o carte de referință în domeniul atât de disputat al conducerii treburilor politice, al motivației și constrângerilor liderilor. Pandantul său ar putea fi (cu câteva epoci în urmă) „Principele“ lui Niccolo Machiavelli – cu care a și fost comparat, de altfel. Cei doi cercetători americani aduc însă chestiunea la zi și fac o radiografie la rece, aproape cinică, inclusiv din punctul de vedere al moralei curente, a ceea ce poate însemna arta endemică a disprețului în politica suverană a bunului plac. Fie că sunt dictatori sau democrați, liderii politici ai lumii se confruntă, odată ajunși la putere, cu aceeași chestiune: cum se pot cheltui banii publici în scopul menținerii cât mai mult la putere fără ca populația să nu bage de seamă? Maeștri ai acestei arte a duplicității, care este politica în ansamblul ei, sunt numiți, rând pe rând, într-o cazuistică impresionantă, Ludovic al XIV-lea, V. I. Lenin, Stalin, Ferdinand Marcos, Suharto, Saddam Hussein, Kim Yong Il, Fidel Castro, Mao Zedong, Anastasio Somoza, Asif Ali Zardari (președinte al Pakistanului, cu o avere de patru miliarde dolari), Robert Mugabe, Mobutu Sese Seko, Samuel Doe, Haille Sellasie, Paul Castellano, șef al Mafiei, sau corporatiști care au dat tunuri la Hewlett-Packard, Enron etc. Autorii acestui studiu, care nu ocolește nici figuri ale democrației actuale, ne pun la dispoziție o informație aproape
exhaustivă despre felul în care se face politica reală a unui lider ajuns la putere (prin alegeri sau lovitură de stat) sau a coaliției care l-a adus acolo. Esențialii, cum sunt numiți acoliții liderului, sunt cei care trebuie satisfăcuți după preluarea puterii. Regula e simplă (o vedem și în România): ia de la cei mulți și săraci (interșanjabilii) și dă la cei puțini și bogați. Toate acestea pentru menținerea puterii cu orice preț. Jocurile mari se fac în culise, nu la vedere. Adevăratul scop al puterii, ne conving autorii, este menținerea puterii și prea puțin politicile publice onorabile pentru ameliorarea calității vieții. Atunci când încercăm să ghicim intențiile unui lider ajuns la putere trebuie să observăm felul în care procedează imediat după preluarea acesteia, recompensele pe care le oferă acoliților, precum și tipul de politici publice prin care manevrează banii bugetului național. Trebuie să observăm cu atenție felul în care se descotorosesc de rivalii lor, deși aceștia le păreau prieteni la început (Castro l-a exilat pe Che Guevara, nu a plecat de bunăvoie în Bolivia, Stalin l-a împușcat pe Troțki, deși cel din urmă crease Armata Roșie și era idelogul bolșevicilor, Traian Băsescu l-a rejectat pe Petre Roman, fostul lider național, imediat ce a preluat puterea în partid, Hodorkovski, magnatul Yukos aflat în închisoare, era inițial un apropiat al regimului Putin înainte de a cădea în dizgrația acestuia). Regulile după care trebuie să se călăuzească un lider care dorește perpetuarea puterii și controlul financiar și politic sunt clar enunțate (cu exemple de rigoare): menține coaliția câștigătoare cât mai redusă cu putință (e mai bine să plătești și să controlezi mai puțini oameni), menține selectoratul (da, termenul e corect!) cât mai mare posibil pentru spațiul de manevră, controlează fluxul veniturilor (e mai bine ca liderul să decidă cine mănâncă plăcinta decât să caute o plăcintă mai mare pentru ca toți să poată obține o bucățică), plătește susținătorii vitali doar atât cât să-i rămână loiali (când liderul e în impas financiar sau e bolnav, loialii trădează, vezi cazul Ceaușescu, chiar dacă nenumit în carte), nu ia bani din buzunarul susținătorilor săi pentru a îmbunătăți viața oamenilor (deși pare prea de tot, asta e regula: nu-i poți mulțumi și pe acoliți, și pe populație, vezi cazul Iulius Cezar). Ca atare, termeni precum autocrați sau democrați sunt despărțiți de o linie foarte subțire de demarcație. Zicala populară este, ca de obicei, adevărată, mai mult sau mai puțin: toți politicienii sunt la fel. Toți sunt cu ochii pe impozitele colectate, iar resursele, bineînțeles, nu ajung pentru toată lumea. Unii, adică cei mulți, vor suferi, desigur. O carte nemiloasă, dar adevărată în majoritatea premiselor sale. Cum s-a spus: viața (politica) bate filmul. Și totul pornește de la înnăscuta lăcomie omenească.
