Imagini de pe strada Kanta
de Nichita Danilov, Editura TracusArte
Nichita Danilov, poetul din Iași, a fost la Craiova la Scriitori la TRADEM, iar cei care au venit acolo l-au putut asculta cum povestește, citește cu vocea lui domoală, cu acel aer blând al rasei sale calme și totuși neliniștite. Căci Nichita Danilov este poetul nostru slav (etnia lui e a rușilor lipoveni) cel mai evoluat în lupta sa cu îngerul și în exemplara supunere a poeziei la un canon de credință, inclusiv religioasă. Atunci când, înainte de 1989, mai toată lumea scria ca toată lumea, Nichita Danilov scria ca el însuși versuri, poeme, cărți în care credința în cele spirituale nu era doar un simplu joc literar. Poezia sa cultivă religiosul, cu ascensiunea formidabilă a sufletului prin cele șapte vămi, dar și coborârea în bolgii de suferință și damnare pe care nu orice poet le poate întrezări, chiar dacă Papa Ioan Paul al II-lea a sperat pentru noi toți: „Speriamo che l’inferno sia vuoto“ (Să sperăm că infernul e gol). Nichita Danilov a debutat în 1989 cu „Fântâni carteziene“, volum premiat de USR, a scris peste zece cărți de poezie foarte bine primite de public și de critica literară, dar a publicat și eseuri, pamflete, roman, cu rezultate extraordinare. „Imagini de pe strada Kanta“ (Ed. Tracus Arte, 2011), premiată de revista Observator cultural și nominalizată la premiile USR, este în egală măsură o carte despre deriziunea lumii – despre ceea ce s-a numit „îndepărtarea de Dumnezeu“ -, dar și despre aura ei calmă, așa cum i se arată unui obscur locuitor al străzii Kanta. Urmând sugestia unui Michaux („duceți-mă într-o nuntă de câini“), poetul este însoțitorul straniu al unei astfel de nunți: coboară în stradă și, după lupta cu îngerul nopții, asistă la dezlănțuirea frenetică a animalelor aflate la rut. Parabola pentru degradarea lumii în care trăim este evidentă, dar nu trebuie omisă nici celebrarea unei frenezii a naturii, căci poetul nu este maniheist sau sectar, ci doar martor atent al spectacolului vieții: „Orașul dormea dus, / nu se auzea nici un sunet, nici o mișcare… / Am stat în fața lor / încremenit ca o statuie, / schimbându-mi din când în când greutatea / de pe un picior pe altul; / am strigat cuțu-cuțu, / am strigat ham-ham, / am schelălăit, am lătrat, am urlat: m-am târât în jurul lor în patru labe. / Câinii însă își vedeau liniștiți de nunta lor, / ignorându-mi cu desăvârșire prezența. / Era ca și cum n-aș fi existat pentru ei /sau dacă existam, existența mea / nu prezenta nici un interes pentru simțurile lor / copleșite de un singur miros, / pe care îl simțeam și eu în jur, / amestecați cu cireși sau vișni potopiți de floare…“ („Nunta de câini“). Volumul (structurat în trei părți, „Nunta de câini“, „Uși în asfințit“ și „Mulțimea vidă“) este dominat de pulsiunea secretă a unei lumi degradate, dar și terifiante în concretul ei existențial, amenințată de sarcasm, ca etichetă transcendentală, de un furor al râsului care se aude din ceruri și care ștampilează cu dispreț existența noastră sublunară. Poetul înregistrează această pierdere de substanță, degradarea spirituală, anemierea lumii unde trăiește în versuri care fac aproape imposibilă speranța: „Fiule, a crescut atâta / iarbă pe creștetul tău, încât semeni / cu un mormânt umblător, care hoinărește / de ici-colo, noaptea, pe străzi…“ („Crepuscul“). Aidoma unui anahoret modern, poetul are ca partener de dialog umbra, într-un scenariu desprins parcă din viețile sfinților, cu torturante autochestionări asupra posibilității de mântuire, sub acoperișul masochist al acelui „Domnul mustră pe cine iubește“. Versurile sale poartă masca ascetică a frazelor din Vechiul Testament, dar încărcate de erezii pentru care mulți au fost afurisiți de Inchiziția tuturor timpurilor, crize de gnosticism care strecoară îndoiala și aruncă asupra sufletului o ultimă damnare, aceea a îndoielii: „…Și în timp ce tragi adânc / fumul din piept, adaugi: `Dar dacă eu am fost / plămădit de gândul cuiva mult mai presus de mine, / poate că acesta la rându-i e plămădit de gândul altcuiva mult mai presus de el, / dar care, ca și mine, s-a oprit / la un colț de stradă pentru a-și găsi răspuns la o întrebare… / `Dar umbra al cărui trup e sufletul ce se pregătește / să se risipească în lumină?“ („Gânduri“). Nichita Danilov este poetul crepusculului și al presimțirii a ceea ce i se poate arăta omului atunci când își vede nimicnicia, în cheia dată de sfâșietoarea interogație a lui Lessing: „Eu – pulberea? Eu – nimicul? Eu, o Doamne!“.
