Absolventă a Facultăţii de Matematică din Craiova, deţinătoare a Premiului I la Concursul de Poezie al Americii de Nord pe anul 1999, membră în PEN American Center şi în Societatea Poeţilor Americani, poeta Carmen Firan va lansa pe 6 iunie, la Bucureşti, un volum mai special, „Valiza cu melci“, care cuprinde şi un eseu asupra identităţii şi exilului
Graţie e-mail-ului, un interviu cu un craiovean stabilit la New York, Carmen Firan, s-a „realizat“ imediat, cititorii GdS având astfel prilejul de a lectura o poveste neromanţată şi interesantă despre adaptarea unui oltean la realitatea americană.
I.J.: Cariera dumneavoastră scriitoricească s-a… „scris“, în principal, în trei oraşe: Craiova, Bucureşti şi, din 2002, în New York, unde v-aţi stabilit. Cum aţi caracteriza acest periplu-traseu literar, care ar fi particularităţile acestor trei identităţi?
C.F.: Traseul București – New York pare să fie pentru mine unul inspirat ales. Spun ales, pentru că nu am fost nevoită nici să mă mut în București, nici nu am fost forțată să mă stabilesc în America, sau, ca să folosim un clișeu obosit, să iau calea exilului. Au fost alegeri care țineau mai mult de nevoia mea de spațiu deschis și respirație, care se tot lărgea cu vârsta, și de dorința de a mă afla oarecum în miezul lucrurilor, în centrul lumii, așa cum îl percepeam eu, ori unde credeam că acest centru energetic s-ar afla.
Acum, de aici, din America, privind în urmă, mă consider norocoasă. Dacă toate se trag din copilărie, atunci copilăria mea în Craiova, lipsită de traume, în care m-am simțit iubită și protejată, m-a ferit de a deveni o candidată la canapelele terapiștilor din New York ticsite de băștinași alienați ori de emigranți în criză. Derulez uneori în minte un film mut în care se amestecă imagini și se suprapun chipuri și scene trăite în Craiova copilăriei mele cu o intensitate care mă emoționează și azi. Dacă mai târziu în viață apare nevoia de schimbare, în copilărie suntem fericiți tocmai când universul e stabil și lipsit de surprize, când te culci liniștit, convins că a doua zi vei găsi lucrurile la locul lor, așa cum le-ai lăsat și cum le știi.
Interesant că acum realizez că exista un spirit de comunitate în acel oraș patriarhal, o viață tihnită în acele timpuri tulburi și răsturnate. Trăiam simplu, modest, fără să visăm mai departe de orizontul care mărginea orașul, în condiții austere, uneori lipsite de strălucire, și, în ciuda acestui lucru, viața ni se părea frumoasă și eram fericiți. Paradox pe care l-am înțeles abia după ce m-am maturizat, am plecat, comunismul a căzut și am intrat avizi de libertate în perioada postrevoluționară, plină însă de convulsii și de energii rapace dezlănțuite haotic. Am ajuns apoi în marea democrație americană, unde am putut compara fără prejudecăți sisteme, mentalități și stiluri de viață. Familia, prietenii, vecinii, colegii de școală formau în orașul copilăriei mele o sferă protectoare. Timpurile erau dificile pentru părinți, ei conștientizau cușca, se străduiau să supraviețuiască decent în rigiditatea ei și să-i înmoaie gratiile pentru copii. Pentru noi, fascinația și tulburările adolescenței sau primul sărut într-o seară de mai, care mirosea a liliac ori a tei înfloriți, erau mai importante și mai puternice decât dictatura. Consider școala făcută la Craiova dintre cele mai serioase instituții, și cred, din nou, că am fost norocoasă să am profesori de excepție, și la Școala Generală nr. 2, și la Liceul „Nicolae Bălcescu“, colegi inteligenți, un mediu stimulativ intelectual în care mi-am format personalitatea și mi-am descoperit pasiuni. Poate părea neverosimil pentru un tânăr de azi tabloul vieții noastre de atunci, în absența minunilor digitale, (Facebook, Google, I-pod, I-pad, I-phone… capabile să-ți ocupe cu ușurință 24 de ore pe zi), faptul că de bună voie și nesiliți de nimeni citeam ca disperații romane groase, de la Dumas și Hugo, la Dostoievski și Thomas Mann, că în fiecare joi mergeam la concertele educative de la filarmonică, ori că Teatrul Național era pentru noi un sanctuar artistic. Fetele și băieții se plimbau ținându-se de mână fără să pară desueți, iar uneori și două bune prietene se puteau ține de mână fără să fie bănuite că ar fi lesbiene. Atingerea avea valoare, emoțiile nu erau scurtcircuitate nici de alienare, nici de droguri, nu apăruseră depresiile pe scară largă și fenomenele emo. Prețul libertății? Efectul internetului și globalizării, al evoluției tehnologice galopante? Sau încă o lamentație expediată în nostalgia după o lume dispărută ori în prăpastia dintre generații?! Oricum ar fi, la Craiova am debutat ca poetă, am absolvit facultatea de matematică și am avut premiera primei mele piese de teatru („Polen pe insulă“, piesă care s-a jucat la TNC în perioada 1982-1986 – n.r.). Acolo mi-am identificat primele modele și am cunoscut oameni care mi-au marcat educația și sistemul de gândire. Și, probabil că tot acolo mi-am construit un sistem de valori, pe care îl am și azi, și am căpătat și vocația fericirii. Toate astea îmi dau siguranță și echilibru în America, unde mă consider nu o emigrantă, ci parte dintr-un spațiu pe care mi l-am ales pentru că mi se potrivea. Poate părea extravagant să spun că orașul meu natal, insignifiant pe o hartă a lumii, m-a pregătit pentru a mă simți bine în pielea mea în cea mai strălucitoare, visată și vânată metropolă, New York. Faptul că am avut o copilărie senină și o tinerețe sănătoasă mi-a fost de ajutor în toți anii care au urmat. În București m-am simțit la început timorată. Făceam naveta ca profesoară de matematică, dar visam să fac parte din cercurile literare și artistice, destul de exclusiviste, atunci ca și acum, ale elitei bucureștene. Nu era ușor când predai matematica la țară sau la periferie, creșteai un copil și încercai să faci rost de mâncare în timpuri devenite tot mai absurde și obscurantiste. În plus, nu absolvisem o facultate umanistă din Capitală, deci nu-i avusesem ca profesori pe maeștrii care guvernau cenaclurile literare, revistele sau editurile, nu aveam mulți prieteni și nu cunoșteam personalitățile instaurate. Am publicat însă cinci volume de versuri, am scris câteva piese de teatru radiofonic, am colaborat la multe reviste literare, în special cu cronică dramatică și eseuri. Orașul mi-a devenit destul de repede prieten, ajunsesem să fiu relaxată și să mă simt oarecum importantă, pentru mine. Viața culturală intensă îmi satisfăcea curiozitatea intelectuală și artistică, am întâlnit oameni fascinanți, am avut și momente grele uneori, dar Bucureștiul este orașul unde l-am născut pe fiul meu și unde am înțeles că orizontul în care fusesem încartiruiți forțat putea fi depășit dacă ai resurse interioare și îți dezvolți abilități pe măsură. Când cercul se strângea tot mai mult și aerul se subțiase cât să ne înecăm cu toții, a venit Revoluția, cu toate provocările care i-au urmat. Sunt între cei norocoși care au prins pe parcursul vieții lor prăbușirea comunismului, nu puțin lucru în economia existenței noastre!
Ca să continui traseul pe care m-ați invitat să-l parcurg, privind pragmatic și la rece, nu aș fi ajuns la New York dacă nu aș fi trăit la București. Consider că m-am stabilit în America urmându-mi destinul. Știu, poate sună fatalist. Dar după Revoluție am călătorit pe multe continente și în multe țări, mi-au plăcut multe orașe și am admirat locuri și oameni, doar că atunci când am ajuns prima oară la New York am simțit că este exact spațiul unde vreau să-mi trăiesc restul vieții. Un fel de dragoste la prima vedere. Mi se potrivea totul, eram deja parte din acel loc, înainte să mă fi mutat. Dacă ar fi să cred în vieți anterioare (deși cred în orice), aș spune că sigur mai trăisem cândva acolo, prea mă simțeam în largul meu, mă mișcam natural și sigură pe mine, ca în Craiova odinioară. Am avut și noroc. Foarte repede am reușit să public prima carte, apoi a doua… mi-am făcut prieteni solizi, unii dintre ei nume respectate pe scena americană, m-am simțit cu ușurință nu doar acceptată, ci recunoscută. Faptul că veneam dintr-o țară din estul Europei părea mai degrabă un privilegiu decât un handicap. Am perceput New Yorkul din prima zi ca fiind casa mea, a doua, a treia, dar cu siguranță cea în care vreau să rămân până la sfârșit. Nu sunt probabil un emigrant tipic, știu prin câte avalanșe de reformulări și crize de identitate sunt siliți alții să treacă, știu și drama exilului din timpul comunismului, eu nu-mi pot aroga nici un sacrificiu, nici curaj, nici merite. Nu am plecat din țară din rațiuni politice ori economice, nu m-am aruncat în gol, ceea ce nu înseamnă totuși că am pășit pe un teren gata nivelat.
Limba română rămâne pentru mine de neînlocuit și de neschimbat
I.J.: Sunteți deţinătoarea Premiului I la Concursul de Poezie al Americii de Nord pe anul 1999. Ce înseamnă această distincție pentru un poet român?
C.F.: Premiul nu înseamnă probabil mare lucru, mi-au trimis un certificat, o diplomă, o insignă, felicitări și poezia câștigătoare a fost publicată într-o antologie… Dar cum asta s-a întâmplat foarte la început după ce am ajuns în America, și cum am trimis într-o doară poezia la concurs, după ce o prietenă mi-a semnalat anunțul într-o revistă literară, pentru mine a contat, l-am luat ca pe un semn bun, mi-a dat încredere. Mai important mi s-a părut faptul că Editura Sheep Meadow Press mi-a publicat un volum de poeme alese câțiva ani mai târziu, ceea ce pentru orice poet american ar fi o încununare.
I.J.: Aţi publicat în România, în SUA… Vă simţiţi acum mai bine în engleză decât în română?
C.F.: Am publicat în engleză la început cu ajutorul traducătorilor mei, oameni speciali care m-au înțeles, m-au încurajat, m-au tradus pro bono și cărora le sunt recunoscătoare: Andrei Codrescu, Dorin Motz, Bruce Benderson, Julian Semilian, Alexandra Carides, Isaiah Sheffer… Abia după zece ani am început timid să scriu în engleză teatru scurt, eseuri și, mai recent, poezii. Proză însă scriu tot în limba română. La început, am suferit când mi-am dat seama că probabil nu voi fi capabilă să simt limbajul în engleză, să am nuanțele și intimitățile lingvistice necesare pentru a mă expune într-o limbă căreia nu-i stăpânesc misterul. Mai târziu am înțeles să mă împac cu ideea, din respect pentru forța și inefabilul cuvântului. Limba română rămâne pentru mine casa adevărată și profundă, de neînlocuit și de neschimbat.
I.J.: Am auzit o opinie a unui poet că un scriitor român poate pătrunde în străinătate dacă şochează puţin în scris… Prin ce aţi „şocat“ în SUA, unde aţi publicat versuri, proză, eseuri şi scenarii de film?
C.F.: Nu am șocat cu nimic. Mai degrabă cred că am suscitat puțin interes tocmai pentru că scrisul meu nu avea extravaganță sau clișee comerciale – care, însă, oricât le-am huli, pot produce uneori faimă și bani. Probabil că e atât de mult experiment azi și sunt atât de multe formule șocante în cultura americană încât o poezie clasică, construită pe idei și emoție, îți mai calmează respirația și îți redă normalitatea. Știu și eu pe cineva care spunea că rețeta reușitei în scris ar fi una care să conțină sex, crimă, religie… dar nu știu cât de departe a ajuns cu ea. Sau un alt autor, care a captat atenția în cercuri restrânse folosindu-se de apetența americanilor pentru varieteul ușor în care Dracula coexistă cu Ceaușeștii, emigrația ilegală cu prostituția, și așa mai departe. Nu pot însă judeca pe nimeni, fiecare încearcă să facă o nișă, să atragă atenția, și, firește, pentru că vorbim de America, să dea lovitura. Visul mai mult sau mai puțin utopic al fiecărui emigrant.
La New York nu am sentimentul de străin
I.J.: Aţi fost primită în PEN American Center şi în Societatea Poeţilor Americani, ceea ce nu este la îndemâna oricărui scriitor român stabilit în SUA. Cum se simte un scriitor oltean în casta scriitorilor americani?
C.F.: La New York cred că majoritatea scriitorilor veniți din altă parte se simt acasă. Eu cel puțin nu am sentimentul de străin. Nu mă simt însă în mod particular nici olteancă, nici americancă și nu am nici probleme de identitate. Știu cine sunt, de unde vin, de ce mă aflu aici, și nu mă interesează să-mi forțez americanizarea ori să mă desprind de matricea culturală în care m-am născut și format. Mă simt, într-un cuvânt, bine așa cum sunt.
I.J.: Aţi premeditat plecarea din România? V-au deranjat ironiile despre afinităţile dumneavoastră faţă de domnul Iliescu, cel cu care aţi lucrat la Editura Tehnică până la evenimentele din decembrie 1989 şi pe care l-aţi văzut apoi preşedintele ideal al românilor?
C.F.: După Revoluție m-or fi deranjat multe. Timpul a estompat acele episoade. Aproape nu mai țin minte. Eram foarte tânără, nepricepută în ale revoluțiilor, naivă, entuziastă, credeam atunci că peste noapte se pot întâmpla minuni, dărâma sisteme, pedepsi vinovați, pot fi excluși cei compromiși de pe scena politică, și câte și mai câte grozavii credeam atunci. Eram complet lipsită de informație – și de imaginație -, în acel teritoriu mișcător politic – nu știam nimic despre jocurile din culise, manipulare, impostură, comploturi. Da, mi-am imaginat că Ion Iliescu, care fusese directorul Editurii Tehnice unde lucram de câțiva ani ca redactor, va fi capabil să conducă țara din coșmarul comunist în democrație. Mulți spuneau asta și am crezut și eu. Dezamăgirea a fost mare, nu e ușor să accepți că te-ai înșelat și să-ți declari înfrângerea, mai ales într-o țară plină de eroi, victime, judecători și îngeri. A urmat un timp greu pentru mine, devenisem o oaie neagră doar pentru că îmi arătasem susținerea pentru cel pe care alții îl puseseră sau îl aleseseră în fruntea țării, și care înșelase așteptările. Dar și după 22 de ani aflu că Ion Iliescu este încă un om politic cu autoritate în România. Eu am părăsit țara. Iar New Yorkul a compensat pentru mine tot.
Am studiat hipnoza din curiozitate
I.J.: Romanul „Farsa“, publicat la New York în 2002, este o carte despre… farsa (din România) din decembrie 1989 şi nu numai?
C.F.: Romanul l-am scris la câțiva ani după ce m-am stabilit în America, după ce m-am simțit suficient de detașată și eliberată de farsa de care pomeneați, și se bazează pe întâmplări și personaje reale – legate de Revoluția română și de anii imediat de după – , chiar dacă unele pot părea fantastice. A apărut și în limba engleză și s-a vândut bine, am avut cronici și semnalări de la mulți cititori, unele chiar entuziaste. Cartea vorbește și despre farsa care i se joacă unui intelectual în timpuri istorice și politice tulburi, despre sentimentul de dezabuzare și deșertăciune care urmează exaltării marilor schimbări.
I.J.: Aţi publicat şi dumneavoastră interviuri, aşa că înţelegeţi curiozitatea celui care întreabă. Sunteţi absolventă a Facultăţii de Matematică din Craiova, iar în SUA aţi urmat cursuri de… hipnoză… V-au folosit aceste cursuri la scris, în viaţa de zi cu zi…?
C.F.: În America nu ești niciodată prea bătrân să te întorci la școală, să înveți ceva nou, să-ți satisfaci o curiozitate sau un interes, oricât de bizare ar părea la prima vedere, fără să trezești suspiciuni sau ironii. Am studiat hipnoza din curiozitate, dar și pentru că aveam nevoie să aflu mai mult decât o simplă definiție pe Google pentru o carte pe care voiam s-o scriu. Dacă tot am luat cursurile, mi-am dat examenele pentru a practica hipnoterapia clinică, utilă în tratarea anxietății, insomniei, obezității, durerilor fizice etc. Am fost apoi interesată în programarea neuro-lingvistică și timp de doi ani am citit mult. Practic și acum o formă de hipnoză permisivă după metoda psihiatrului american Milton Erickson. Din punctul meu de vedere, matematica, poezia, hipnoza și ce va mai fi pot coexista bine, sunt laturi ale aceluiași ansamblu complex care ne definesc personalitatea și ne satisfac nevoia de a ne cunoaște și a ne exprima în forme diverse și subtile. Am fost de foarte tânără marcată de ideea că nu există viitor, ci doar prezent, că nu am mai multe vieți – de care să fiu conștientă – ci doar una, că nu există mai târziu, ci doar acum. Cel mai intens mod de a trăi mi se pare urgența clipei. Așadar, hipnoză? De ce nu?
I.J.: Sunteţi implicată în destul de multe proiecte… La ce lucraţi?
C.F.: Tocmai am terminat un volum mai special, pe care unii îl pot considera chiar straniu, un Horoscop al emigranților, care conține și un eseu asupra identității și exilului. Cartea se numește „Valiza cu melci“ și chiar în aceste zile iese de sub tipar la Editura Scrisul Românesc… Lucrez acum la un roman și la o piesă de teatru, o comedie, tot cu emigranți, oameni de știință români ajunși în America. Și îmi doresc să scriu mai des poezie. Îmi face bine să scriu poezie, îmi dă încredere și forță. Și îmi întreține o stare de tinerețe perpetuă.
Craiova mi se pare un oraș vibrant, fără isteria bucureșteană însă
I.J.: Începe să se vadă literatura română în SUA?
C.F.: Răspunsul nu poate fi decât vag la o întrebare atât de precisă. Statele Unite sunt și foarte mari. Chiar scriitori americani consacrați au vizibilitate redusă pe o scenă atât de largă. Au apărut multe traduceri în ultimii ani din autori români, dar nesemnificative totuși pentru a atrage atenția asupra literaturii române. În cercurile literare sau academice americane continuă să fie cunoscuți scriitorii avangardiști, mai ales Paul Celan și Tristan Tzara. Mulți îl știu pe Eugen Ionescu pentru piesele sale montate cu continuitate pe scene din New York, mai ales. Unii mai știu și de Lucian Blaga. Există curiozitate pentru poezia românească. Cred că antologia de poezie contemporană „Born in Utopia“, apărută în urmă cu câțiva ani la Talisman Publishers, a făcut o bună introducere, după cum merită salutată antologia recent editată de Norman Manea, „Scriitori români despre scris“, publicată de Trinity Press. Faptul că Herta Muller a luat Nobelul este încă o bilă albă, iar cărțile ei, chiar dacă sunt scrise în limba germană, aduc în atenție spațiul cultural românesc.
I.J.: Vizitaţi destul de des România, oraşul natal, Craiova. Cum aţi regăsit Bănia? Un oraş… emancipat?
C.F.: Craiova mi se pare un oraș vibrant, fără isteria bucureșteană însă. Vin cu plăcere și de fiecare dată descopăr ceva în plus, în bine. Merg la mormântul mamei, stau în grădină sub vița-de-vie, măsor cât de mare a crescut smochinul plantat când am împlinit 18 ani, tata îmi aduce roșii cu gust de copilărie și caș proaspăt din piață… Și dorm mult, semn că sunt acasă.
